Căutând agonia în infern

Capitolul 5

              Chiar dacă vara a cam trecut,afară este încă o vreme frumoasă.Octombrie începe să își facă simțită prezența prin covorașul colorat în nuanțe de gălbui și roșu șters ce este întins în jurul casei noastre.Vai cât este de frumos.Chiar dacă cerul are două trei pete,soarele răzbate printre ele.Este 7 și jumătate dimineața,iar noi ne pregătim pentru începerea unui nou an de stundeție.Când eram în liceu mereu mă temeam că voi rămâne singură după ce mă voi muta în București la facultate.Dar un sentiment de căldură și speranță mi-a înflorit în piept când am hotărât împreună cu fetele că ne vom muta toate la facultate în capitală și vom locui împreună.Și iată-ne începând anul trei de facultate ,fiecare cu un termos în mână și nu știam care să ieșim prima pe ușă.Mereu avem termosurile după noi.În liceu,în clasa a XI-a,având în vedere că toate aveam ore de dimineață,ne-am oferit câte un termos cu diferite modele cu ocazia zilelor noastre de naștere,ca unul dintre multele cadourile pe care ni le facem.Cu Christian nu m-am mai văzut de două zile,când m-a anunțat că pleacă timp de trei zile împreună cu unul dintre colaboratorii săi intr-o călătorie de afaceri.Urmează o zi plină:mergem la facultate la deschidere,stăm puțin pentru a afla noul orar de cursuri,apoi ne luăm tălpășița la o cafea,sărbătorind.După mai mult de o săptămână de somn neliniștit,curmat,m-am decis ca în seara asta să mă culc devreme.

                Nu se poate așa ceva.Totul în jurul meu se năruie.Mai întâi claritatea dispare,totul se clatină și cu o viteză uluitoare se prăbușește în juru-mi.Nu mi se poate întâmpla asta.Trebuie să fac cumva să ies din coșmarul ăsta.Simt cum propriile-mi mâini îmi sufocă gâtul și tot nu mă trezesc.Unghiile mi se înfig în pielea moale a gâtului,îl zgârii.Mi-ar fi fost mai ușor să respir sub apă decât asta.Brusc,deschid ochii și simt cum sudoarea rece mi-a cuprins întreg corpul.Încep să tremur din toate puterile,lacrimile îmi inundă ochii și îmi șiroiesc pe față.Afară plouă,par să observ.Apa cade grea și se prelinge pe suprafața geamului meu,tunete chinuite gem cu toată puterea,iar cerul se desparte când este traversat de fulgere.Mă simt înghețată.Mă simt pustiită.Nu văd clar în fața ochilor.Brusc ușa mea se izbește de perete,iar în cameră năvălesc cele trei prietene ale mele,îngrozite.Obișnuiam să am astfel de sufocări.Totul în copilăria mea a fost sufocant,și totuși gol.Părinții mei au fost în mare parte plecați pentru muncă.Și atunci,ca și acum,vedeam goliciunea vieții.Cum nu voiam să fiu năpasta nimănui am încercat să fac totul pe cont propriu.Certurile continuau.Nopțile nedormite,strigătele neauzite,plânsetele nedeslușite.Totul făcea parte din mine.Mulți au trecut de asemenea peste mine.Au pretins că mă cunosc,și totuși le-am arătat că nu.Am reușit ce mi-am propus și am luat-o pe drumul medicinei pentru a putea face oamenii fericiți,deoarece știam ce înseamnă să treci prin infern.I-am călcat cărările.Dar voi face ca oamenii să nu mai dea pe acolo. 

             Dimineața următoare este una caldă.Mă simt sleită de puteri.Stoarsă.Am coborât scările amețită,dar am afișat un zâmbet primitor.Fetele sunt împreună cu iubiții lor împrăștiați prin toată camera.Ascultă muzică și își beau cafeaua,râzând despre un anume subiect.

          -Bună dimineața,copilași.

          -Neața Jules.

          Hope sare la gâtul meu:Ce faci?

         -Păi se pare că matinalitatea nu mă suferă azi dimineață.Dar mă simt trăsnet.

           Mă îndrept spre blatul de bucătărie,îmi iau cerealele și în timp ce mă învârt prin bucătărie îmi tai și niște fructe.Măcar dacă nu am dormit bine,să mănânc.Prietenii mei trăncănesc între ei,astfel că nu observă când mă așez lângă ei pe canapea și schimb canalul.Gura mea este amară,astfel că prima lingură pe care o îndes în gură nu are gust de nimic.După a treia lingură simt cum îmi vine să vărs.Las castronul pe masă și pornesc într-un pas semialert spre baie.Când mă întorc,prietenii mei sunt pe picior de plecare,astfel că nu trebuie să îmi ascund atât de greu fața.Totuși,după ce au plecat,un telefon începe să sune.Niciuna dintre noi nu avea tonul ăsta de apel,deci clar este al unora dintre băieți.Ușa se deschide brusc și apare Travis.

         -Hey Jules.Se pare că aici era telefonul meu.

          Cu un zâmbet forțat îi răspund:

         -Așa se pare.

        -Ești sigură că ești bine?are o față sincer îngrijorată și blândă.

        -Desigur.De ce nu aș.. Dar nu apuc să termin propoziția.Văd negru în fața ochilor,iar în secunda doi nu îmi mai simt pulsul sau răsuflarea.Sunt într-o stare goală,de nedescris.Nu simt nimic,bucurie,tristețe sau agonie.După un timp pe care nu pot să îl aproximez,un minut,o oră,o zi sau un an,mă trezesc zdruncinată de mâinile puternice ale lui Travis.Zgomote și răsuflări grele încep să se audă vag:

        -Juliene.Juliene,trezește-te.Juliene o Doamne revino-ți.Prietenele mele țipau,dar în surdină era încă un vag sunet.Deodătă văd cum lumina îmi înțeapă ochii deschiși brusc.Travis se oprește din a-mi mișca umerii,iar una dintre mâini o ia și o duce la spatele meu pe care îl îndreaptă și mă întinde delicat pe canapeaua pe care încercasem să mănânc.

        -Juliene.Travis inspira și expira rapid.Juliene,ești cu noi?

        -D-da.

         Fetele au sărit pe mine.

        -Oh Doamne Juliene ce e cu tine?Ce ți s-a întâmplat?

          Mă strigă pe numele complet. Asta nu e bine.Abia acum mi-am dat seama ce s-a întâmplat.Leșinasem.

        -Nu multe.

        -Cum nu multe?Vai cât ești de albă.Cum de nu am observat.Travis își uitase telefonul,iar când voia să plece în timp ce spuneai că îți este bine ai închis ochii și erai să cazi pe spate să îți rupți Dumnezeu mai știe ce.Travis te-a prins înainte să te rănești și ne-a chemat pe toți.Ne-ai îngrozit Jules.Ar trebui să te odihnești.

         -Este în regulă.Mă duc direct în pat.Azi nu trebuie să merg la facultate.Este doar cursul introductiv pentru cei de anul întâi.

        -Oricum nu te duceai,spune Hope disprețuitor.Acum lasă-ne să stăm cu tine să ne asigurăm că ești bine.

         -Hey.Sunt bine.Sunt încă aici și nu am nimic.A fost probabil din cauza oboselii.Stați liniștiți și faceți-vă de cap. Eu promit că merg direct în pat.

           După încă căteva încercări de a mă îndupleca,prietenii mei s-au lăsat păgubași.Mă urc în pat și gândindu-mă la cum o să îi pot spune asta lui Christian,nu reușesc să adorm.Până la urmă cad într-un somn adânc,în care mi se desfășoară în fața ochilor numai scenarii care nu vreau să se întâmple.La un moment dat toate acestea dispar,totul se alină,apele se liniștesc,iar somnul meu devine din ce în ce mai dulce.Când mă trezesc nu se mai zărește nicio urmă de lumină în cameră sau afară,deoarece pleoapele mele nu sunt deranjate.Probabil se făcuse noapte.Când deschid ochii îl văd pe Christian stând la căpătâiul patului meu,ținându-mă de mână și dormind cu capul lângă talia mea.Gâtul său stă într-o poziție chinuită.Cum de este el aici?După câte știam eu era într-o călătorie.Încep să îi mângâi părul de un blond nisipiu.Mereu mă simțeam mai bine când făceam asta.Starea provocată de atingerea sa îmi provoacă liniște.Acesta mormăie încet și se trezește,buimac.