Love and Skate

Capitolul 5

Nu am o impresie prea bună despre noii mei colegi, dar mă așteptam la asta. Doar că e o fată aici care e mai puțin enervantă decât ceilalți, de asta m-am așezat lângă ea. O cheamă Raluca și astăzi vom ieși împreună în oraș. Mă îndrept ușor spre noua mea casă când telefonul începe să vibreze în buzunar.
"Alo!"
"Hei.", răspund vocii deja familiare a colegei de bancă. Fata asta vorbește cu adevărat mult.
"Ne mai întâlnim azi, așa-i?"
"Da, dar abia am plecat de la școală și tu mă suni..."
"Oh, sper că nu te deranjează asta. Doar că părinții mei nu mă vor lăsa până târziu și ziceam să ieșim într-o oră."
"Umm... Ok, ne vedem într-o oră atunci."
Închid telefonul și rămân surprinsă. Mă gândesc la ce ar trebui să fac în cazul în care tipa asta va începe să se deschidă în fața mea și să îmi spună secretele ei. Oare va trebui să fac același lucru? Dar eu nu spun nimănui niciodată ce simt, oare te ajută lucrul ăsta la ceva? Mă gândesc să îi spun un lucru neimportant și să văd dacă mă voi simți mai bine după asta.
Când ajung în dreptul blocului meu, îl văd pe skater-ul ăla enervant. Minunat, acum să nu-mi spui că locuim și în același bloc! Când trec pe lângă el îmi aruncă o privire plină de superioritate și nu zice nimic. În regulă, de data asta voi vorbi eu prima.
-Tu stai aici?, îl întreb de parcă aș vorbi cu un criminal în serie.
-Nu, zona asta e groaznică.
-Serios? Atunci poți să te cari dracului.
El începe să râdă. Râde dracului de mine, la propriu.
-Îmi aștept un prieten, doar nu crezi că am venit aici pentru tine, spune încă râzând.
-Tocmai ai zis că zona asta e de rahat, iar acum spui că un amic de-al tău stă aici, spun încercând să par calmă.
-Da, e de rahat pentru că stai aici. Din nou rânjetul ăla încrezut și superior.
Trec pe lângă el și urc scările în grabă. Trântesc ușa și încep să plâng. Nu știu ce a fost în capul meu când m-am oprit să vorbesc cu el și nu am nicio idee de ce plâng ca o idioată pe holul casei mele. Niciodată nu mi-a păsat de ce cred oamenii, nu înțeleg ce e diferit de data asta. Îl urăsc dracului pe tipul ăsta al cărui nume nici măcar nu îl știu!
-Îl urăsc!, țip. Nu înțeleg de ce am avut nevoie să strig asta, dar mă simt mai bine. Știi prea bine de ce, adaugă subconștientul meu care pur și simplu nu își dă seama când să se oprească.