Love and Skate

Capitolul 18

Perspectiva Denisei

Intru în casă și mă rog ca bunicii să fie în camera lor și să nu mă observe. Rugăminte îndeplinită, eu ajung în camera mea fără să îmi fac simțită prezența. Iau o linguriță, pun praful dintr-un pliculeț în ea și bricheta sub lingură. Îmi prepar drogul și îl injectez. Vreau să fiu plină de viață tot timpul, fără să am nevoie de droguri, dar nu mă mai pot opri acum. Mă uit mai atent la ce mi-a dat Alin. Sunt trei plicuri de heroină, unul pe săptămână. Am învățat de la familia asta a lui de drogați cum să mă droghez regulat și după un anumit orar, ca să evit supradozele și dependența sub cea mai urâtă formă. Sunt dependentă, dar mă pot controla ușor. În schimb, nu am iarbă deloc, iar dintre toate drogurile luate, e preferata mea. Îl sun pe băiatul al cărui număr de telefon mi l-a dat Alin. Răspunde după primul ton.
"Bună, sunt o prietenă de a lui Alin. Mi-a dat numărul tău și a zis să apelez dacă am nevoie de ceva."
"Ok, când ne vedem?"
"În jumătate de oră, pe undeva pe lângă gară?"
"E ok. Ne vedem."
Închid telefonul și mă îndrept spre camera bunicilor mei.
-Hei...
-Ai de gând să rămâi toată vacanța aici?, mă ia bunica în primire.
-Nu chiar. Am nevoie de bani acum.
-Pentru?
-Pentru mine. Nu mai am mulți și îmi trebuie.
-Ia!, spune și îmi întinde o hârtie de 100 de lei. Cât mai stai aici să nu mai ceri alții.
-Nu aveam de gând, spun și mă întorc în camera mea. Îmi mai iau câțiva bani și ies din casă. Începe să se facă frig, e o seară de decembrie care mă face să mă gândesc la el. Nu știu de ce, dar, dacă e să fiu sinceră, orice lucru mă face să mă gândesc la el. Nu înțeleg de ce s-a comportat așa, nu văd ce a avut de câștigat din toată povestea asta. Ajung la gară și mă uit după tipul ăla. De fapt, nici nu știu cum arată sau cine e, dar probabil o să-l recunosc ușor. La câțiva metri de mine e un băiat slab, înalt și brunet. Ochii lui sunt mari, iar buzele groase și sângerii. Arată bine și sunt convinsă că el e cel pe care îl caut.
-Hei, probabil pe tine te-am sunat.
-Hei, eu sunt Wiz.
-Den, încântată.
Îmi zâmbește, în obraji formându-i-se niște gropițe care îl fac să arate pur și simplu adorabil.
-Deci, cu ce te pot ajuta?
-Am nevoie de câteva grame, dar nu am foarte mulți bani.
-Pentru tine fac o reducere, spune zâmbitor.
Cădem ușor de acord, iar eu îmi pun cele 3 grame de iarbă în buzunar. Ne îndepărtăm împreună de locul întunecat unde am stat până acum.
-E foarte drăguț din partea ta să faci reduceri, deschid conversația.
-Nu îmi stă în fire.
-Ce a fost diferit de data asta?
-Clientul, răspunde cu un zâmbet pervers.
Îi zâmbesc și eu.
-Hmm, vrei să fumăm un joint împreună?
-Am doar 3 grame pentru 3 săptămâni. Nu știu ce să zic, spun râzând.
-Mă gândeam să fie din partea casei, dar dacă mă refuzi...
-Păi e ok atunci. Dar unde o să mergem? Aici e prea frig...
-Mergem la locul meu.
-Ce loc?
-Localul unde lucrez.
-O, wow, tare. Și ce lucrezi?
-Păi, umm, fac pe DJ-ul.
-Ce gen de muzică?, întreb curioasă.
-Hardcore, spune cu un zâmbet mândru.
-Asta e tare, un local unde se ascultă hardcore.
-Mersi, sunt de abia la început, dar am dat deja un party monstru și cred că lumea s-a simțit bine.
Intrăm înăuntru localului. E foarte drăguț, în stil irlandez și cu muzică bună.
-E ok dacă fumăm iarbă aici?, îl întreb nedumerită.
-Da, ăsta e modul de relaxare al angajaților aici, îmi face el cu ochiul.
Îmi place tipul ăsta. Nu are nicio grijă, e deschis oricărui subiect și are gusturi bune. Fumăm împreună și conversăm lucruri importante, îmi spune că nici el nu crede în Dumnezeu, iar din ce vorbim mai mult din ce realizez că avem foarte multe în comun. Și el are boală pe lume și îi urăște pe cei din jur la fel ca mine, nici el nu a avut parte de o viață prea frumoasă până acum și multe dintre planurile lui de viitor coincid cu ale mele. Are 18 ani și o viață nestabilă, un examen important de dat și o facultate pe care nu e foarte hotărât să o urmeze. Îmi spune că i-ar plăcea să fie DJ și să câștige îndeajuns din asta cât să poată trăi decent și cumpăra droguri. Mă bucur să aud că și lui i-ar plăcea să trăiască în continuă mișcare, să plece dintr-un loc în altul după bunul plac, dar asta e imposibil. Îi dezvălui și eu planurile mele de viitor și faptul că am fost crescută de bunici.
-Îmi doresc să nu mai pleci la Craiova, să stai aici, în oraș, tot timpul, îmi spune el.
-Nu mi-e bine aici...
-Știu. Poate o să îmi schimb planurile și o să vin la facultate acolo.
Râd de ideea lui și nu îl pot crede serios când face o astfel de afirmație.
-E deja târziu, ar cam trebui să plec.
-Ok, te conduc eu.
Mergem împreună spre casa bunicilor mei și ajungem la poartă. Dau să plec, dar mâinile lui mă rețin. Îmi prinde ambele mâini în palmele lui și mă sărută apăsat pe gură. Nu pot să mă împotrivesc și nici nu cred că vreau. Încerc să mă retrag repede de îndată ce imagini cu mine și Alex sărutându-ne îmi străbat mintea încețoșată.
-Scuze, spune el.
-Nu, nu trebuie să îți ceri scuze, e în regulă.
El zâmbește și își dezvăluie gropițele alea care mă fac să o iau razna.
-Deci, ne mai vedem și mâine? Te rog, adaugă.
-Da ne vedem, spun, iar el mă mai sărută o dată. Intru în casă zâmbind.