Love and Skate

Capitolul 2

Intru în camera mea, îmi iau căștile și dau muzica la volumul maxim. Oricât m-aş strădui, nu reușesc să plâng. Nu am mai plâns de foarte mult timp, de fapt, plâng doar noaptea, în timpul coșmarurilor cu părinții mei. Versurile lui Zmeu' Ninja îmi sună în urechi: "La modu' n-am frici,/ Crescut de bunici/ De la 14 pe drumuri cu urme de bici.". Se potrivesc atât de bine situației mele... Mă întreb de ce a trebuit să fie totul așa. De ce a fost nevoie ca părinții mei să moară, iar eu să rămân cu bătrânii ăştia urâcioși. Câteodată mă gândesc că ar fi fost mai bine să mor alături de părinții mei, dar îmi reamintesc că rolul meu aici e mult mai important, am un scop și probabil de asta destinul a ales ca eu să supraviețuiesc.
Când mă uit la ceas, e deja ora 12. Probabil am și adormit puțin. Mă ridic din nou și mă gândesc de 10 ori înainte să cobor. Intru în bucătărie și îmi iau un sandviș. Mă uit după bunicii mei, dar nu îi văd nicăieri, cel mai probabil au mâncat și s-au dus înapoi sus. Mă hotărăsc că cel mai bun lucru pe care aș putea să îl fac e să ies la o plimbare.
Intru în primul magazin și îmi cumpăr un pachet de țigări. Nu fumez des, dar asta doar din cauza faptului că nu pot fuma în fața bunicilor mei.
Văd tot felul de oameni, îmi place să-i analizez. Sunt fericiți și asta mă enervează la culme. Mă uit la cuplurile de așa ziși îndrăgostiți și mă întreb ce e în capul lor. Sunt scârboși și prefăcuți, mai devreme sau mai târziu știu că o să se despartă, și ei știu asta. Nu pot să îmi imaginez viața mea alături de o altă persoană fără să mi se facă rău. Mă uit mai atent și îmi văd foștii colegi. O, minunat!
-Ce mai faci?, spune enervanta Cristina cu vocea ei pițigăiată.
-Mbine, mă plimbam. Și mă gândeam la înmormântarea ta, adaugă subconștientul meu, iar eu încerc să-mi reprim un mic zâmbet.
-Drăguț, spune, dându-şi ochii peste cap. Și eu fac bine, mersi de întrebare. -Dar nu te-am întrebat ce faci.
-Nici măcar nu știu de ce m-am oprit să vorbesc cu o idioată ca tine.
În spatele ei, Carla îmi zâmbește compătimitor:
-Nu o lua în seamă, nu vorbea serios.
Mă încrunt la ea și mă îndepărtez. Fata asta a vrut întotdeauna să se apropie de mine, poate de asta o urăsc mai puțin decât pe ceilalți.
Greutatea ce mă apasă atunci când mă gândesc că trebuie să mă întorc la casa aia mare, dar goală, mă face să iau o hotărâre definitivă. Voi pleca mâine, indiferent dacă am unde să stau sau nu.