Love and Skate

Capitolul 17

E aproape Crăciunul și nu pot decât să mă bucur. În alte circumstanțe probabil aș fi urât faptul că trebuie să părăsesc orașul și să mă duc la bunici. Dar acum, după tot ce s-a întâmplat cu Alex, ăsta e cel mai bun lucru pe care pot să-l fac. De fapt, nu ne-am mai vorbit deloc de atunci, doar schimburi lungi de priviri. Pentru el am fost doar un joc și nu pot să spun că nu sunt rănită, dar încerc să trec peste. Diseară voi merge la casa bunicilor, trebuie să fie mai ușor acolo să trec peste el. Împachetez și mă pregătesc de plecare. Mai întâi de toate, trebuie să vorbesc cu Alin. Îl sun.
-Hei, trebuie să știi că voi pleca la bunici vacanța asta.
"-Înțeleg, ai nevoie de hrană, nu?"
-Da, mersi, spun și închid telefonul.
Ne întâlnim după o jumătate de oră și îmi dă 3 pliculețe.
-Nu o să-mi ajungă asta 3 săptămâni!
-Îți dau eu numărul unui băiat de acolo, iei de la el, ok?
-Ok.. Și mai vreau să te întreb ceva.
-Ce?
-De unde o cunoaște mama ta pe bunică-mea?
El ezită câteva clipe.
-Nu știu, probabil a cunoscut-o când te-a dus la ei.
-Nu, o cunoștea deja.
-A... Nu știu, hai că ne mai vedem.
Mă îndepărtez și mă îndrept spre casă. El e la teatru, minunat!
E de-a dreptul perfect și nu pot să nu admit asta, oricât de supărată aș fi pe el. Ochii lui aproape negrii, mari pe care îi ador atât de mult mă privesc într-un fel în care știu că nu mai privește pe nimeni. Șapca gri îi acoperă părul nu foarte scurt. Ador modul în care buzele lui se deschid într-un rânjet când ceva i se pare amuzant sau atunci când dă cuiva o replică inteligentă. Zâmbetul ăla de milioane pe care l-aş putea privi încontinuu. E de-a dreptul superb și al dracului de enervant în același timp. Mă omoară și mă aduce la viață prin simpla lui prezență.
Se întoarce cu spatele și își vede de drum. Nu mă așteptam la altceva din partea lui.
Intru în casă și îmi îndes lucrurile într-un rucsac. Sincer, nu intenționez să rămân trei săptămâni acolo, îmi va fi imposibil din cauza bunicilor mei enervanți și a faptului că toată lumea mă urăște acolo.
Îl observ uitându-se lung după mine în momentul în care realizează că părăsesc orașul în timpul vacanței. Ce, se aștepta cumva să îl anunț?

Perspectiva lui Alex

O văd ieșind din blocul ei cu un rucsac și îmi dau seama repede că va părăsi orașul în timpul vacanței. Am fost un nenorocit cu ea, dar nu voiam să o distrug. Aș fi făcut-o doar să sufere și știu asta. Și faptul că prietenilor mei li s-ar fi părut o prostie să am o relație cu o fată mai mică se adaugă la motive, dar e doar ceva de suprafață. Părerea lor nu contează așa mult, dar ar fi făcut-o să se simtă prost. Tot ce am făcut am făcut pentru ea, să evit să îi fac ceea ce tatăl meu i-a făcut mamei. A trebuit să renunț eu pentru binele ei, chiar dacă ea nu realizează asta. Va trebui să încerc să trec peste cumva, deși știu că e imposibil.
-Alexică, iar te gândești la ea?, mă întreabă Miță, un prieten foarte bun, skater de meserie.
-Mda...
-Pleacă din oraș.
-Știu.
-Ești fraier, nu trebuia să renunți la ea. Dacă tatăl tău a făcut ceva, nu înseamnă că ți se va întâmpla la fel. Ai învățat din greșelile lui.
-Nu știu ce să zic, mă cunoști.
-Tot cred că mai bine te-ai fi schimbat pentru ea decât să renunți fără o luptă.
Are atât de multă dreptate încât mă enervează. Îi închid gura ridicându-mă și începând să fac câteva flip-uri cu placa. Trebuie să mă gândesc la orice altceva în afară de ea.