Mi Princesa

Capitolul 6

Brațele lui Luis mă îmbrățișează strâns de parcă ar vrea să mă încurajeze, dar privirea lui e ațintită asupra lui Alessio. Știam că acest nume îmi mi-e cunoscut și știam că o cunosc pe Carolina. Dar nici măcar pentru o secundă nu m-am gândit că ar putea ca ei să fii verii mei. E adevărat că nu i-am mai văzut de mai bine de 15 sau 16 ani, dar ar fi trebuit să-mi dau seama când am văzut acele poze. Probabil că am fost prea prinsă în aventura mea ca să îmi dau seama că nu pot fugi de trecut. Poate că ar trebui să-mi fi urmat drumul în acel aeroport și să o ignor total pe Car, poate că acum eram într-un apartament confortabil și m-aș fi culcat deja, gândindu-mă la viața mea de studentă.

-Princesa? vocea lui Luis mă trezește la realitate. Vrei să plecăm?

Mă întorc să mă uit la Carolina și la fratele ei care stau și se uită la mine. Alessio e serios, dar Car zâmbește de parcă ar fi dimineața de Crăciun. Ar fi trebuit să fi știu că ea bănia deja.

-Dar cursa..., spun și el mă ia de mână și mă trage spre mașină.

-E doar o cursă, nu e ca și cum nu ar mai fi altele.

Brațul lui e înconjurat protector în jurul taliei mele și pare că vrea să mă încurajeze. Pentru un moment mă gândesc dacă fac ceea ce trebuie plecând cu el. Ultima dată când am reacționat impulsiv m-am trezit că mă întâlnesc cu așa ziși mei veri de mult pierduți. Doar că... privind în ochii lui, mă simt atât de vie, mai vie decât în toată viața mea. Pur și simplu nu pot să îl refuz.

-Stai! Unde crezi că pleci cu ea?! și din nou vocea aia pițigăiată mă zgârâie pe timpan.

Pipița de mai devreme vrea runda a doua. S-a ridicat de pe asfalt și se uita ca pisica mofturoasă după noi. Trebuie să îmi amintesc să-i dau o lecție tipei ăsteia.

-Vezi-ți de treabă Lili, spun Luis și îmi deschide portiera.

-Dar tu... noi..., miorlăie ramolita și începe să-mi dea bătai de cap

-Nu există nici un noi, Lili. Acum dispari! vocea lui Luis e dură și parașuta se uită la mine cu ură.

Eu decid s-o ignor, sunt prea epuizată și șocată ca să mai fac ceva. Pur și simplu mă las ghidată ca o marionetă și împinsă de la spate în mașină. Luis trântește portiera și se duce rapid pe partea cealaltă. Eu îmi privesc degetele mâinilor, cu o fața indiferentă. Pur și simplu m-am blocat, nu mai pot procesa. Dacă Carolina sau Alessio îi spun mătușii Samantha că sunt aici. În doi timpi și trei mișcări mama va veni cu toate trupele speciale la mine să mă târască înapoi în groapa aia. Am zis că nu-i pasă de mine,  dar sigur îmi va zice că am făcut-o de râs cu plecarea mea. Probabil mă va închide în cameră și mă va lăsa să putrezesc acolo.

-Stai, Kaily! Carolina și Karol se apropie de mașina lui Luis.

-Unde pleci? spune Karol și se uită la mine.

-Kay, nu poți pleca așa! Trebuia să vorbim, Car se uită la mine îngrijorată, dar îi pot citi entuziasmul în ochii.

-Nu vreau să te dezamăgesc, Car, dar nu avem nimic de vorbit, îi spun rece iar ea se dă un pas în spate.

-Dar..

-Pa, Car.

Vocea mea e goală, spartă, dar nu am ce să fac. Pur și simplu nu vreau să mă întorc la ei... Familia care nu m-a vrut niciodată.

Mașina lui Luis pornește de pe loc, dar eu mă uit în continuare pe geam la Carolina care a rămas mută la reacția mea. Într-un fel nu e vina ei, dar nu-mi pot permite să mai am vreo legătură cu familia mea. Nu acum când vreau să încep o nouă viață.