Mi Princesa

Capitolul 20

Luis P.O.V

Mă uit la ea şi am impresia că este pentru prima oară când o văd pe adevărata Kaily în fața ochilor mei. E ciudat, e chiar straniu cum acei ochi de un albastru şters, ce mi-au devastat simțurile sunt acum atât de calmi şi sinceri. Ea însăşi pare sinceră şi detaşată de parcă asta ar fi cea mai normală situație.Şi totuşi îi pot simți teama şi confuzia din privire, un lucru pe care şatena cunoscută de mine l-ar crede o adevărată crimă. Poate că totuşi în spatele imaginii de luptătoare se află un copil trist. Tocmai ce mi-a spus adineauri îmi confirmă că am dreptate. Mi princesa e mai mult decât vrea să arate şi se ascunde de orice i-ar putea aduce fericire tocmai fiindcă fericirea e adesea însoțită de durere. Cine te-a rănit aşa de tare princesa? Cine te-a făcut să crezi că iubirea e o greşeală? Cine te-a distrus în aşa hal?

Ochii ei mă privesc într-un fel nerăbdător şi curios de parcă eu urmează să o lămuresc cine a aşezat stelele pe cer. Aş vrea să o contrazic, să îi spun că totul va fi bine, că o pot proteja şi că iubirea noastră va fi exact ca în poveştile cu zâne... dar cum puteam s-o mint cu nişte cuvinte pe care nici nu le cred? Fiindcă nici eu nu sunt sigur ce e acest sentiment ce provoacă durere, fiindcă şi eu am fost pierdut ca ea şi nu ştiu dacă mi-am găsit cu adevărat calea. Ca o sclipire de moment cuvintele lui îmi apar pe buze.

-Iubirea poate distruge, dar iubirea poate şi crea. Omul a primit darul şi blestemul de a alege între cele două, sau de a rămâne veşnic pe linia de mijloc.

Ea mă priveşte şi mai confuză, amintindu-mi de băiatul ce nu de mult primise acelaşi sfat. Ultimele raze se scurgeau acum pe chipul ei făcând-o să arate exact ca o zeiță. Firele din părul castaniu prinse neglijent într-o coadă i se legănau în bătaia timidă a vântului. De-ar şti ea cât e de frumoasă şi cum o privesc toți când merge pe stradă sau la şcoală... De-ar vedea şi ea ce văd eu când o privesc cu teama de a nu-mi scăpa printre degete...

-Ce înseamnă asta? vocea ei mă face din nou atent.

Eu îi zâmbesc şi ridic din umeri. Poate că sunt cea mai nepotrivită persoană să îi răspund... sau poate nu.

-Ce-ar fi să aflăm împreună, princesa?

Nu îi mai dau nici un drept de replică lipindu-mi imediat buzele de ale ei. Pe moment nu reacționează din cauza uimiri, dar apoi îmi răspunde la sărut. Aici, pe malul mării cu ea în brațele mele şi cu sunetul valurilor pe fundalul propriului nostru film mă simt ... acasă. Hmm.. ce îndepărtat e acest sentiment de mine... Cât să fi trecut, 15 de ani?

***

Autor P.O.V.

Cu 15 ani în urmă

Columbia. Medellin.

Cerul era atât de senin în acea noapte, plin de stele ce păreau a străluci atât de aproape de pământ încât parcă te fereai să nu cadă una peste tine. Vântul bătea domol şi crengile copacilor scoteau un fâşâit slab ca o muzică înfundată. Undeva în depărtare se auzea lătratul unui câine în timp ce fiarele pădurii pândeau cu neruşinare printre crengile stufoase . Totul părea în armonie deplină, totul mai puțin Samantha care privea cu ură clădirea a cărei lumini pătrundeau prin întunericul văzduhului. În noaptea aceea avea să scrie istorie cu propriile sale mâini, urma să-şi găsească răzbunarea prin sângele duşmanului care de prea multe ori îi scăpase ca nisipul printre degete. Acum însă era prins în capcană şi avea să-i dărâme conacul cărămidă cu cărămidă numai ca să-l ucidă cu mâna ei. Ar fi putut să uite, ar fi putut să ierte, dar mama ei o învățase nu de mult că iertarea e egală cu moartea când e dată oamenilor ce nu merită. Iar el nu-i merita iertarea, nu merita iertarea nimanui. Auzise despre el multe, că îşi refăcuse viața, poate avea chiar un copil, dar pentru ea nimic nu mai contat. Îi pusese familia de prea multe ori în pericol şi acum era timpul să plătească prețul anilor în care ea privea cu frică viitorul celor doi îngeri ce o aşteptau acasă. Într-un fel însă avea să-i mulțumească înainte să apese pe tragaci. Până la urmă dacă nu ar fi răpit-o în acea dimineață nu l-ar mai fi întâlnit niciodată pe soțul ei.Mai priveşte o dată spre clădirea înaltă şi apoi se întoarce spre grupul ce discuta în linişte ultimele detalii ale planului de atac. Cei doi ochi electrizanți o lovesc imediat şi o fac să se oprească. A trecut atât de mult timp si totuşi inima ei încă cedează la fiecare gest subit sau atenție din partea acestora.