Mi Princesa

Capitolul 36

Kaily P.O.V.

Sunetul aparatelor era atât de enervant încât îmi venea să le lovesc cu scaunul de lângă mine, asta bine-înțeles dacă nu aș fi complet imobilizată la pat și nu aș simți cum îmi cade tavanul în cap la fiecare mișcare. Am ajuns să beau apă cu paiul și nici nu se pune problema de mâncare. Cu alte cuvinte e vai de mine. Trecuseră doar 4 zile de la accident si 2 de când mă trezusem, dar mie îmi părea o veșnicie.

Mama a stat lângă mine pe tot parcursul  perioadei critice, fără a adormi nici măcar o secundă sau a părea obosită. Acum la insistențele medicilor s-a dus să se culce puțin în rezerva de lângă dar femeia asta nici nu vrea să audă ca s-ar putea îndepărta de mine mai mult de 10 metri. Acum că sunt mai bine s-a gândit că niște ore de somn în plus i-ar prinde bine înainte de a mai sta din nou la un maraton de veghe.

Îmi întorc ușor capul spre ușa care scărțâie și după câteva secunde îmi văd frumosul erou cum intră spășit pe ușă. Când îmi observă privirea un zâmbet timid i se instaurează pe față.

-Neata, somnoroaso, zice și face câțiva pași spre patul meu, credeam că dormi.

Mă sărută ușor pe frunde, atât de plăpând de parcă nu vrea să mă fărâme și apoi se așează pe scaunul de lângă mine.

 -M-am plictisit și de somn, spun și apăs pe un buton de la telecomanda patului pentru a mă ridica mai sus. Nu e nimic palpitant în a sta toată ziua în pat și a privi tavanul.

-Ce vorbești, nuanța asta de alb e demențială, zice și se schimonosește la tavan.

-E bej, incultule.

-Să moară cațelul tatei dacă ăsta e bej, protestează.

-Pe ce că ești incult mai ești și chior.

Luis pune o față afectată și jicnită și eu chicotesc ușor pentru că dacă aș râde mai tare mi s-ar deslipi copcile. Pe el nu l-am văzut atât de des, deși asistentele mi-au zis ca nu a părăsit spitalul decât o dată să își ia un rând de haine și să se schimbe și încă o dată să îi aducă mamei mâncare. În resc a bântuit holurile ca o fantomă sâcâindu-mi doctorii cu fiecare ocazie posibilă. 

-Mă întreb dacă mă lasă să pictez tavanul, zic melancolică știind că nu am nici o șansă să mă ridic din pat prea curând.

-Cred că e mai bine să o lăsăm pe altă ocazie.

Ochii mei se îndreaptă din nou la Luis. El are un picior bandajat dat am auzit că nici nu a vrut să audă de internare. În tot acest timp nu am mai avut ocazia să rămânem singuri nici măcar un minut.

- Luis aș vrea...

- Dacă de aud ca vrei să îmi mulțumești mă ridic și plec chiar acum, îmi taie vorba și acum privirea lui este ațintită într-a mea.

- Bine-înțeles că vreau să îți mulțumesc, dacă nu ai fi fost tu aș fi murit în mașina aia blestemată.

- Dacă nu aș fi fost eu nu ai fi ajuns acolo de la bun început.

Se ridică în picioare brusc și vocea lui deveni gravă. Nu l-am mai văzut așa de serios până acum, ochii îi erau de un negru întens și câteva cute de stres i se formaseră pe frunte. Situația în care eram îl afectase mai mult decât îmi dădusem eu seama.

- Tu nu ai avut nici o legătură cu ce s-a întâmplat, îi spus dar acesta se ridică de pe scaun pufnind.

Luis se duce la fereastra mică de pe peretele din dreapta. Privindu-i spatele încordat îmi pot da seama cât de tensionat este în timp ce vorbim, cu toate acestea privirea lui pare atât de departe pe geam și atât de atent. E clar că ceva îl preocupă și ăsta e unul dintre momentele în care nu am nici cea mai mică idee ce îl preocupă.

-Dacă aș fi fost mai atent, mai dibace, dacă mi-aș fi dat seama mai devreme că ceva nu era bine când ai întârziat, la naiba Kaily, dacă aș fi tras înainte să facă acident mașina tu nu ai fi fost în stare asta! vocea lui a crescut pe măsură ce a continuat să vorbească într-atât încât la finalul frazei deja țipa.

-Dacă, dacă, dacă! Tu te auzi măcar? i-o întorc pe același ton. În loc să te bucuri că totul o să fie bine doar continui să te învinovățești de parcă asta ar aduce lumea înapoi.

-Normal că mă învinovățesc, era datoria mea să te protejez și am eșuat!

-Nu te mai crede omul paianjen că nu-ți stă oricum bine în colanți! Ce trebuie să salvezi tu pe toată lumea.

-A, acum mă iei la mișto? 

-Te iei singur! furia deja mi se instaurase în vene și îmi simțeam sângele cum fierbe. Textele de genul îmi fac greață. De parcă am nevoie eu de cavalerul pe cal alb să mă scoată din bucluc. 

Luis își dă ochii peste cap și se așează la loc pe scaun după ce dăduse câteva ture prin cameră făcând ca trenul la mine. Între timp scârțâitul ușii se aude dar amândoi îl ignorăm.

-Pai se pare că ai nevoie de mine, princesa, dacă ai ajuns în halul ăsta cu tot cu ajutorul meu nici nu vreau să mă gândesc ce îți făceau spaniolii ăia dacă nu eram prin preajmă.

-Probabil că ajungeam pe piața neagră sau mai știu eu pe unde drep prințesă antică de vânzare, spun dar imediat în pică fisa. De unde știai că sunt spanioli, nici măcar nu aveau acent?

Acesta se uită la mine cu o privire neutră.

-O afacere a lui Alejandro nu a mers bine cu mafia spaniolă și se pare că aceștia vin după noi, copiii și familia lui. E doar o chestiune de timp...

-Stai! Stop! zic și ridic mâinile în aer dar simt cum mă trece un junghi. Ce am pățit nu are nici o legătură cu spaniolii tăi sau mai știu eu ce.

De-abia atunci îmi căzuse fisa asupra comportamentului său ciudat. El se învinovățea pentru ce pățisem pentru că credea că el era cel care mă pusese în pericol, când de fapt... era exact invers.

-Atunci ce s-a întâmplat? vocea mamei răsună ca un fior în încăpere.

Nu observasem că stătea în ușă și mă întreb acum cât din conversație ascultase. Tresărisem la auzul vocii ei și Luis se întoarse imediat iritat, nici el nu o simțise când intră. Acesta se ridică să îi ofere locul său iar ea îi zâmbi politicoasă. Deși nu e cu siguranță cel mai potrivit moment, în sinea mea mă întreb oare ce părere are mama despre Luis? 

-Erau niște oameni care veniseră stric după mine, spun și în cap conversația din acea mașină a morții mi se derulează în mor repetat. 

-Dar de ce? zise Luis derutat. Cine ar merge până aici într-un cât să vrea să te răpească?

Am urmărit expresia mamei că o cartea ferecată cu legământ de piele, de parcă un singur gest îmi putea confirma toate versiunile poveștii pe care o croisem în cap în toată această perioadă. Și aveam atâtea scenarii și atâtea varibile, dar toate se îndreptau spre același final.

-Pentru că eu sunt adevărata moștenitoare a lui Josephine și fiica ta cea mare, mamă! deși o spusesem ca pe o afirmație tonul era al unei interogații.

În momentul în care ochii mamei se umplură de lacrimi, mi-am primit și eu dureroasă confirmare.