Mi Princesa

Capitolul 19

De multe ori ne dorim cu atâta ardoare exact ceea ce ştim că ne va face rău, că ne va distruge în mii de bucăți şi ne va face să suferim în tăcere. Vrem aşa de mult să ne punem şi viața la bătaie doar pentru ce ne dorim, chiar dacă ştim că acea mică poftă a inimii o să ne aducă sfârşitul. Pentru că aşa suntem noi: nişte ființe sadice şi lipsite de scrupule care tânjesc după durere şi se hrănesc din propriile lacrimi fiebinți. Şi după ani în care am sta în urmă şi m-am uitat la oameni în tăcere, analizându-le totodată comportamentul, dorințele ascunse şi cele mai simple gesturi am reuşit să dau de capăt acestui mister numit... suflet.

Până la urmă ce este acest concept pe care oamenii de ştiință, poeții, scriitori şi artişti l-au numit suflet? Matematicianul îți va răspunde că e o adunătură de sentimente contradictorii ce sunt rezultatul unor procese chimice ce au loc în creierul uman. Scriitorul va spune că e ceea ce ne diferențiază unii de alții şi totodată de roboți. Iar artistul îl va defini simplu ca o culoare ce ne reprezintă pe noi ca oameni.

Doar că nu e aşa. Sufletul este partea umană din noi. Zâmnetul copilăriei sau boarea adolescenței care de-a lungul anilor a fost atât de îngropată în mizerie şi dispreț încât e mult prea departe ca să mai poată cineva să ajunga la ea. Dar şi cea mai întunecată fire şi mai plină de vicii poate să arunce un ochi în spate, la trecut şi să se gândească la cel ce era cândva, la persoana bună şi visătoare din adolescență sau de pe băncile prăfuite ale şcolii. Şi e aşa frumos când te redescoperi şi devii mai bun....

Poate că am fi mai buni şi viața ar fi mai frumoasă daca fiecare şi-ar lăsa sufletul liber să viseze din când în când, aşa cum un zâmbet sincer poate face zeci de oameni fericiți. De-ar fi aşa uşor ca în cuvinte....

Soarele se scaldă în valurile mării şi ultimele raze ale astrului nostru îmi gâdilă uşor pielea fierbinte. Hmm...poate că într-o altă viață am fost poetă şi acum am resentimente. Nisipul fin, sunetul valurilor şi stâncile care te fac să pari un minion, în concluzie golfulețul e tot la fel ca data trecută. Un singur lucru nu mi se potriveşte în peisajul de basm, prințesa e singură pe plajă, iar prințul...defapt demonul ei nu dă semne că ar vrea să se arate.

Oftez şi îmi pun capul pe genunchii strânşi la piept. Eram aşa de sigură că va fi aici încât nici nu am mai stat pe gânduri când am plecat de acasă, până la urmă ăsta e locul în care m-a adus în prima seră petrecută aici . E evident că m-am înșelat și că ca de obicei am ajuns să regret de pe urma faptelor mele. Adeseori am regrete, chiar dacă nu e chiar sănătos să te tot pierzi în trecut am și eu momentele mele când îmi vine să mă dau naibii pentru cât de proastă am putut fi. Până la urmă nu am ce face, asta sunt eu și indiferent cât de mult am să încerc să mă schimb nu voi reuși, destinul va continua să râde de nesăbuința mea și norocul mă va ocoli ca de fiecare dată. Cândva eram de părere că norocul ți-l faci singur și acum o parte din mine crede asta, doar că odată ce am crescut am înțeles cât de meschină poate fi acest joc al destinului numit viață. Poate că din acest motiv mi-am pierdut încrederea în oameni și i-am judecat pe toți niște amenințări.

Imaginea lui mă bântuie și acum și nu pot încă să cred că doar cu o noapte în urmă am fost a lui, iar acum totul e doar o amintire. Mă simt de parcă nu aș mai fi stăpâna propriei vieți, de parcă episoadele poveștii mele se derulează atât de repede încât eu nu mai pot ține pasul. De câteva ore doar sunetul valurilor mai întrerupe liniștea minții mele, unde diverse gânduri se ciocnesc ca într-o furtună. Mă gândesc la tot felul de prostii și asta nu mă caracterizează, iar acum ca niciodată simt nevoia de a avea pe cineva lângă mine, cineva care să mă mângâie și să-mi aline suferința și să-mi spună o vorbă bună. Sunt atât de jalnică! Cel mai jalnic lucru pe care îl puteam face este că în acest moment am telefonul în mâna stângă și un număr atât de greșit scris pe ecran. E numărul ei, al celei care m-a abandonat și care mi-a zdrobit inima în mii de bucăți, al celei ale cărei explicații s-au lăsat așteptate. Este numărul mamei. Aș vrea s-o sun, dar nu sunt chiar așa de proastă. Aș vrea să-i aud vocea, dar asta e o prostie. Aș vrea să îi cer un sfat, dar asta nu m-ar ajuta nici măcar puțin. Degetul meu e la doar câțiva milimetri deasupra butonului de apelare. Atât de aproape, atât de aproape...mult prea aproape...