Mi Princesa

Capitolul 42

Academia Alice a fost locul unor eveniment inexplicabile încă de la fondarea acesteia, lasând în urma lor întrebări ce nu pot fi rostite nici măcar în șoaptă. De la silutete întunecate pe holurile cel mai vechi, la tabloruri stanii ce par a prezice evenimente viitoare și până chiar la voci stranii în cimitirul din apropiere. Să spui despre Academie că e un loc înfiorător este la ordinea zilei, ceva cu care oamenii par a se fi obișnuit deja, așa cum s-a obișnuit și schimbarea conducerii școlii regulat, în prezent aceasta avându-o ca directoare pe mama. Cu toate acestea numele de Academia Alice pus pe o listă la orice fel de concurs simbolizează o concurență acerbă și plină de viață. Cumva acestă aură de mister ce se coboară peste brazii ce stau străjeri ai Academiei sunt sursa marilor genii ale viitorului. Din câte spun poveștile, locul ăsta e cu adevărat deosebit... pentru oamenii deosebiți.

Mama, din colțul ei de canapea, își desfăcuse părul și acum acesta îi cădea rebel peste umerii îmbrăcați cu o pânză bubțire. Mâna ei stângă rotea o pensulă veche inconștient în timp ce în mâna dreaptă avea un pahar de vin roșu. Așa o găseai întotdeauna după ce picta un ablou, contemplând natua prin feteastra cea mare din sufragerie care oferea un adevărat spectacol la apusul de dincolo de părurea deasă. Picior peste picior, cu picioarele goale și cu un iz de vin plutind în aer. 

-Să fii deosebit în ziua de azi e un dar, unul blestemat, de care mi-aș fi dorit să vă privesc, spunea în timp ce privirea ei era dincolo de pădure, poate chiar dincolo de ocean. Mi-aș fi dorit să vă treziți într-o zi și să îmi spuneți că nu veți mai pune mâna pe o pensulă niciodată, aș fi râvnit la ziua în care nici una dintre voi nu ar mai fi strălucit într-o mulțime, de parcă toată strălucirea v-ar fi fost furată.

Admosfera din jur este închisă, iar cuvintele mamei au picat greu și asurzitor, ca niște monezi aruncate pe podea. 

-Nu ar fi fost aceia moartea, mama? 

Khatrin își ține capul pe umărul meu în timp ce mâinile noastre erau împleticite în poala mea. Mereu am știut-o mai înțeleaptă ca mine, în timp ce eu de-abia deslușeam propozițiile ascunde din privirea mamei, sora mea părea să rezoneze cu ea ca într-o armonie. 

-Vă rog nu mai vorbiți așa, mi-e greu să îmi aud fetele de-abia reunite vorbind despre subiecte așa macabre.

Mama a zâmbit și a mai luat o gură din paharul de vin. Conversația cumva era pe gustul ei, părea să fi intrat într-o stare de meditație. 

-Tată, cred că ăsta e doar un discurs pregătitor pentru ce urmează, am spus răgușită. Trebuie să vorbim despre moștenire. Și credeți-mă, nu mă imaginam spunând asta vreodată...

-Dar vrem răspunsuri! vocea lui Kharind aproape că mă speriat răbufnind dintr-o dată din umărul meu.

Ochii mamei erau încă prieduți în peisajul apusului, dar tata ne privea îngrijorat.

-Ce e de spus? gesticulă mama cu pensula spre tavan. Kaily s-a născut prima și ea e moștenitoarea, poveste încheiată.

Lumea îngheță pentru o clipă, doar pentru o clipă pentru că apoi Khatrin răbufi.

-Și eu ce ma fost pentru voi? O simplă momeală, mielul de sacrificiu ce? pe măsură ce rostea cuvintele simțeam cum i se pune un nod în gât.

Tata interveni imediat, venind spre noi, dar Khatrin se îndepărtă de canapeaua pe care stateam mergând spre mama.

-Nu am fost niciodată de ajuns și acum știu de ce! Eu sunt doar un personaj secundar în toată povestea asta!

Mama nu îndrăznea să ne privescă pe nici unul dintre nou în timp ce Khatrin mai avea puțin și arunca cu obiecte prin cameră. Khatrin însă era de-abia la început.