Jocurile lui Fleer

Cincisprezece

Nu putem fura sacii fără să fim atacaţi. Sunt destul de sigură că Illie şi Narcissa sunt ascunse, aşteptându-ne pe noi. De asemenea am certitudinea că cel puţin una dintre ele e rănită mortal. Dacă aceea nu este Narcissa, sarcina noastră nu se uşurează prea tare. 

-Nu rişti, nu câştigi, spune el gata să iasă din ascunzătoare.

-Sunt destul de sigură că în situaţia noastră se aplică mai bine " Rişti, mori". Dă-mi timp o secundă să gândesc cum ar trebui să procedăm. 

Cred că nu mi-am dat seama ce fac pentru că Quill îmi apucă ambele mâini şi spune "Ţi-e frică?". Mă uit la ele şi descoper că tremur toată. Îmi e frică şi nici nu realizez asta. Mă tem de moarte, până la urmă? Nu sunt aşa neînfricată cum par? M-am minţit singură? Îmi este, într-adevăr, frică de ce va urma atât de tare încât tremur?

-Da, îmi este frică dar este ceva normal. Nu-mi spune că ţie nu îţi e măcar puţin frică, Quill. Ne e frică. Tuturor ne e frică dar frica nu ne opreşte, bine?! Ceea ce ne opreşte este că lăsăm frica să câştige. În cazul meu, eu mă lupt cu frica din greu. Nu am nicio intenţie să pierd în faţa fricii. Când o să mor, nu o să mor de frică.

Îmi zâmbeşte. Cred că nu am realizat de fapt cât de filozofic este discursul meu. Cred că l-am motivat şi pe el puţin, sau cel puţin aşa sper. 

-Am o idee, de fapt, dar nu ştiu cât de mult o să îţi placă. Este, însă, cea mai bună idee şi cred că nu trebuie să îţi placă neapărat, pentru că ar trebui să o folosim.

*

Dă din cap dezprobator. De când am început să-mi spun ideea s-a arătat împotriva, dar ştie şi el că este cea mai bună soluţie pe care o putem aborda. Trag aer în piept şi îmi pregătesc traseul. El se linge pe buze, se pregăteşte de atac, şi îmi face cu ochiul mimând din buze un "Baftă" hotărât.

Nu urma să îl dezamăgesc, nu urma să pierd lupta cu frica, nu urma să eşuez, trebuia să fac asta pentru el, pentru Xtellah, pentru Flow, pentru Ejner, pentru Perry şi Nelton şi pentru districtul meu. Dacă nu pot să câştig cred că mă pot mulţumi cu o moarte eroică sau ceva.

Mă ridic în picioare şi îmi amintesc fiecare minut din antrenamentele cu tata. Îmi amintesc să inspir pe nas şi să expir aerul pe gură pentru a nu obosi, îmi amintesc cum să-mi ţin mâinile, îmi iau avânt cum mi-a arătat el, îmi închid ochii strâns o fracţiune de secundă şi încep să alerg mai tare decât am încercat să alerg vreodată.

Simt aerul rece cum îmi loveşte faţa, mă simt infinită, mă simt neînfricată, ştiu că Quill o să sară din ascunzătoare dacă mă atacă cineva - deşi până acum nimeni nu a mişcat un deget pentru că aşteaptă să vadă ce am de gând, iar când or să îşi dea seama cred că o să fie un pic cam prea târziu să mă oprească - şi chiar dacă nu mă atacă şi mă lasă să mor, tot e ok. 

Aud un tun şi inima începe să-mi bată chiar mai tare ca înainte, dar nu mă opresc din alergat, deşi îmi doresc să verific dacă e Quill. Sper că nu el şi-a dat ultima suflare odată cu acel tun, dar nu mă mai las distrasă de gândul ăla. Ajung la săculeţe. Cel din districtul Narcissei e cel mai mare, aşa că îl desfac puţin. Nu am timp să mă uit ce conţine. Le pun pe celelalte în el, îl strâng la loc şi îl iau în spate. Este incredibil de greu deşi are mărimea unei pisici, sau pe acolo.

Nu a trebuit să treacă mult că Narcissa sare în faţa mea. Inima mea o ia razna. înghit în sec, dar nu las expresia feţei să mi se schimbe. Fug în direcţia opusă, şi mai departe de ascunzătoarea mea şi a lui Quill.

-Chiar crezi că poţi să fugi? îmi strigă ea cu un râs strident. Fuge după mine, dar talentul ei este natural, în timp ce abilitatea mea de a fugi este antrenată şi, prin urmare, sunt mai rapidă ca ea. Mai rapidă, dar şi mai obosită pentru că am alergat până la saci.

Încep să respir greu şi mă panichez.

O să mor.

O să mor.

O să mor.

Încetinesc, constatând că am ajuns la marginea prăpastiei şi nu mai am unde să merg. Aud nişte bocanci alergând către noi. E Quill, dar nu este destul de rapid. Narcissa se apropie încet, lăsând agonia să mă cuprindă. Quill este exact în spatele ei, dar este prea târziu. Îşi îndreaptă suliţa către mine, râzând zeflemitoare. Fiecare părticică din atenţia ei este îndreptată spre mine, aşa că nu îl vede pe Quill.

Cu toate astea el nu atacă. Mă priveşte îngheţat, cu ochii lui ca oceanul pe care nu l-am văzut niciodată şi privirea lui îmi transmite că orice ar face este irelevant şi Narcissa mă va omorî.

Îmi iau curaj din ochii lui frumoşi şi fac un pas în spate, refuzând să las frica să mă omoare. Cad în prăpastie, mă rostogolesc cu sacii în mână, lovindu-mă de pietre şi simţind o durere fără sfârşit. Ultimul lucru pe care îl văd înainte să aud un tun care ştiu că mi-e destinat sunt ochii lui frumoşi. Realizez cu ultima mea suflare că albastrul este culoarea mea preferată.

Sunt deja moartă când realizez şi că viaţa e doar un joc, şi eu tocmai l-am pierdut. Nu e mare tragedie, cineva trebuie să şi piardă, căci altfel nu ar mai exista nici câştigători.

Aveam opt ani şi ne jucam V-aţi ascunselea cu alţi patru copii. Ne jucam în grădina din spatele casei mele, pentru că era singurul loc destul de mare şi sigur din district unde aveam acces. Erau destule locuri de ascuns, totuşi. După fântână, după pomi, în spatele balansoarului vechi pe care l-a construit tata când eram mică...

O fată numită Lynette număra.

-Douăzeci şi opt. Douăzeci şi nouă. Treizeci! Măă uiit!!!

Eram ascunsă foarte bine, după un tufiş. Nu avea nicio şansă să mă găsească. Totuşi, înainte să fie descoperită, Hailey care se ascundea după fântână, m-a văzut şi mi-a făcut cu mâna discret.

Am stat acolo, ascunsă bine, până a fost descoperit şi ultimul băiat, Grerir. Apoi, nu ştiu cum, dar Lynette s-a repezit chiar la ascunzătoarea mea, găsindu-mă. Nu era posibil.

-Ai trişat! am ţipat eu.

-Nu.

Hailey a râs, practic dându-se de gol.

-Tu i-ai spus!

A mai râs. Un râs crud, atotştiutor, care te sperie şi te înfioară.

-E doar un joc, nu te mai ambala atât. Trebuie să şi pierzi uneori...

da, or să mai fie capitole. 

da, fleer e moartă. pupici.