Jocurile lui Fleer

Unu

Stau în dormitor şi fixez cu privirea o pară de pe masă, exact cum fac nebunii. Sunt sigură doar de două lucruri. Unu, voi fi aleasă ca tribut pentru sângeroasele Jocuri ale Foamei, şi doi, mentorii mă iubesc şi se vor strădui să mă ţină în viaţă. Acest al doilea lucru mă încălzeşte atât de mult încat nici măcar Jocurile nu par aşa periculoase.

Nu par. Dar sunt. Cum ar putea să nu fie când în fiecare an, femeia aia urâtă alege prin tragere la sorţi un băiat şi o fată cu vârsta între doisprezece şi optsprezece ani, îi duc la Capitoliu (capitala Panemului, a ţinutului unde locuiesc, şi locul unde poţi găsi cele mai crude, mai bogate şi mai seci capete din lume) şi apoi îi pun să se lupte într-o arenă cu alţi douăzeci şi doi de copii. Câte doi pentru fiecare district. Şi partea cea mai rea... Numai unul poate ieşi viu de acolo. Şi deşi nu sunt sigură că voi fi aleasă anul acesta, ştiu că voi fi într-o zi. De ce? Pentru că sunt unica fiică a unui învingator.

Un învingator, adică spre exemplu tatăl meu, este acea persoană care iese vie din arenă. Persoana care primeşte o grămadă de atenţie şi bani, dar şi bătaia de cap de a fi mentor. Un mentor este persoana care îţi direcţionează lucrurile primite de sponsori. Sponsorii sunt oameni cu bani, care îi cheltuie pentru a oferi diferite cadouri în arenă, tributurilor. Adică concurenţilor. Mentorii aleg acele cadouri în funcţie de nevoile tributului. Şi ce mai aleg mentorii aştia? Ah, da! Aleg băiatul sau fata pentru că ştiu că doar unul dintre ei poate supravieţui. Aşa că dacă mentorii te iubesc, ieşirea ţi-e aproape asigurată. Bineînţeles, doar dacă ştii să supravieţuieşti...

Dar supravieţuirea este ceva ce învăţăm de mici, aici în districtul doi. Dar mai mult învăţăm să ucidem. 

De aceea suntem cel mai bun district dintre cele douăsprezece. Erau treisprezece, dar ultimul dintre ele s-a întors împotriva Capitoliului în Zilele Negre, şi a fost... distrus. Din cauza lor avem noi Jocurile Foamei. Ca o pedeapsă pentru rebeliune. Alţii flămânzesc, mor de frig, nu au casă. Eu, in schimb, sunt bine. Tatăl meu este bogat datorită Jocurilor aşa că avem o casă mare şi frumoasă, multă mâncare delicioasă, haine, încălţăminte, şi tot ce şi-ar dori oricine altcineva. O singură problemă, care o face pe mama să plângă întruna şi pe tata să îmi umple capul cu trucuri din arenă, este că eu o să intru acolo, fie că vreau sau fie că nu vreau. Toţi copiii căstigătorilor au "ocazia" de a intra acolo. Mulţi nici nu mai ies, fiindcă sunt aleşi prea repede. Doisprezece ani. Treisprezece ani. Paisprezece ani, aşa ca mine...

Totuşi, şi Vivonix avea paisprezece ani când a câştigat. Vivonix este posibila mea mentora, şi mă adoră şi în mod cert o să încerce să mă ţină în viaţă pe mine, nu pe tributul băiat. Fiindcă i-o datorează tatălui meu, care i-a fost la rândul lui mentor. Şi ei, şi lui Zallex, celălalt mentor. 

Dintr-o dată, mă trezesc din transă cu ajutorul unui ciocănit slab şi trist. Mama.

-Trezeşte-te, Fleer! spune ea printre lacrimi, neştiind că eu de fapt nu am dormit deloc.

Mă reped spre uşă, şi o deschid cu un aer plictisit.

-Sunt deja trează, mormăi eu. Îmi zâmbeşte pentru o secundă, doar ca să inceapă să plângă două secunde mai târziu. Nu ştiu cum să reacţionez aşa că o bat pe umăr, în speranţa să o liniştească. Deşi, în adâncul meu ştiu că nimic nu o să o liniştească până când o să împlinesc optsprezece ani. Dacă o să-i împlinesc...

-Hainele tale de extragere sunt jos, mai reuşi să-mi şoptească ea printre sughiţuri. Dau din cap în semn că am înţeles şi cobor treptele reci de marmură, observând la atingerea lor că nu port papuci, în ciuda faptului că mama insistă să fac asta. De fiecare dată îmi atrăgea atenţia. Privesc nedumerită în spate şi nu pot spune decât ca singurul motiv pentru care nu m-a certat şi azi este că ea crede că este ultima noastră zi împreuna.  Şi poate are dreptate...

În sufrageria largă şi spaţioasă, îl observ pe tatăl meu, citind o carte. Chiar şi în districtul nostru (care e destul de dotat), cărţile sunt un lux. Numai învingătorii şi familiile lor au în posesie cărţi noi, frumos tipărite, cu miros puternic şi liniştitor. Ceilalţi posedă doar cărţi scrise manual, cu pagini îngălbenite şi scris greu de descifrat.

-Bună dimineaţa! spun eu cât de voios pot.

-Bună dimineaţa, Fleer! Ce faci? îmi raspunde el, încercând din răsputeri să-mi împrumute veselia, fie ea şi falsă.

-Binişor. Uite, tată, să vorbim deschis. E mai bine. Crezi că o să fiu aleasă ca tribut?

-Nu neapărat anul ăsta, dadu el din umeri. Dar în următorii patru ani, sigur da. Sper doar să îţi aduci aminte de toate antrenamentele. Şi cele obligatorii, şi cele particulare.

Toţi copiii aveau dreptul la opt ore pe săptamană de antrenament. Tata îi zicea "obligatoriu". Cel "particular" este antrenamentul pe care doar eu îl primesc. De la el. Cu sfaturi, cu şmecherii, şi cu cele mai importante lucruri de care aş putea avea nevoie. Bineînteles că nu ştim cum va arăta arena, aşa că pot să sper doar că o să fie ceva care să aiba legătură cu lucrurile pe care le stăpânesc cel mai bine. Partea bună e că ştiu câte ceva din tot.

-Oricum, dacă o să mor, nu te supăra pe Vivonix sau pe Zallex. Nu cred că or să mă lase să mor. Dacă dau colţul, o să fie din vina mea.

-Într-adevar, dar tot ce putem face e să sperăm că o să câstigi.

-Uneori nici nu depinde de mine, zâmbesc eu puţin strâmb. Îl mai ştii pe Odair?

-Finnick Odair? Districtul patru? 

Dau din cap. Finnick a participat la Jocuri acum ceva timp. Deşi avea doar paisprezece ani - cum am şi eu acum- a câştigat, şi asta fiindcă era superb. Toată lumea îl venera. Primea lucruri de la sponsori întruna. Nici nu cred că i-a fost greu să câştige. Îmi aduc aminte că bătaia decisivă a fost între el şi o fată din Doi. Unul dintre ei se putea întoarce acasă. Dar ea... Dar el a omorât-o cu zâmbetul ăla perfect pe buze. Nimănui nu i-a păsat. Capitoliul era fericit că mult iubitul Finnick câştigase.

-Să dea Domnul să nu mai fie un alt Finnick Odair în ediţia mea că o să mor garantat.

-Se poate, dar nu subestima nici districtul Unu.

-Adică bijutierii? rostesc eu cu scârba. Sunt bogaţi, nu luptători.

Fiecare district are o specializare. Unu face obiecte de lux şi bijuterii. Doi, adică noi, antrenează Apărătorii Păcii, care menţin legea prin districte, dar facem şi arme. Trei se ocupă de electronice. Patru o are cu pescuitul. Cinci, ştiinţa. Şase face medicamente şi chiar şi droguri. Şapte se ocupă de industria copacilor. Opt face haine. Nouă, prelucrări şi tot felul de prostii. Zece, creşterea animalelor. Unsprezece, agricultura. Pricopsiţii din Doisprezece sunt mineri, iar Treisprezece era ca o fabrică de bombe nucleare. Înainte, ei erau cel mai bun district. Acum, doi este.

-Totuşi, dacă o să faci alianţă, ei sunt persoanele potrivite, mă sfătuieşte tata.

Oricum nu ştiu ce să spun despre alianţe. Districtele unu, doi şi patru se aliază întotdeauna, doar că nu cred că merită. La sfârşit, când alianţa se rupe, trebuie să ai grijă de spatele tău, că altfel rişti să fi înjunghiat. Sau mai rău. Fiindcă Jocurile astea sunt un show televizat, am văzut şi eu din ele. Sunt morţi dureroase - am şi învăţat să le produc-, dar şi feluri în care poţi muri fără să simţi nimic. Dacă ar fi să mor, îmi doresc foarte tare a doua categorie de moarte. De dragul mamei. Tata ar trece peste, dar mama ar fi distrusă. Tata ştie cum e acolo, în arenă. Într-adevăr, nu ştie cum e să mori, dar am înţeles că tributul fată împreună cu care a concurat îi era iubită. Şi a murit. Sigur o să treacă peste pentru a doua oară.

-Nu te-ai schimbat?! mă ceartă mama imediat ce mă vede. Se pare că ziua mea de pace s-a dus pe apa sâmbetei... După ce mai ţipă o dată la mine, îmi pune în braţe rochia. O rochie argintie, parcă făcută din zăpadă slipitoare. Genul de rochie scumpă care se poartă la Capitoliu. Deşi aceasta arată prea inocentă să fie de pe-acolo. Oamenii din Capitoliu poartă cele mai extravagante haine din lume. Parcă în vis, îmi scot cămaşa de noapte, fac o baie caldă cu spumă şi îmi pun noua rochie. Parcă în vis îmi pieptăn părul scurt, negru ca pana corbului şi ondulat. Parcă în vis mă încalţ cu cei mai drăguţi balerini văzuţi vreodată. Apoi mă duc către uşă. Ochii verzi ai mamei (pe care îi am şi eu) sclipesc, inundaţi în lacrimi. Şi ea, şi tata arată bine şi elegant.  Şi acum urmează să mergem în Piaţa Oraşului, pentru a vedea cât timp mai am să trăiesc.