Jocurile lui Fleer

Doisprezece.

Totul se întâmplase prea repede. Încă nu îmi înţeleg comoditatea. După ce am intrat într-o arenă periculoasă, am rămas calmă. Chiar şi când am omorât două fiinţe umane am refuzat să mă îngrijorez. Am plecat într-o drumeţie printr-o pădure plină cu cele mai bune tributuri rămase, gata să ne spintece capul şi nu am schiţat nicio reacţie de panică. Apoi, am fost aruncată în aer -sau, un astfel de efect, mult mai puţin puternic- într-un mod necunoscut şi nu am murit de teamă.

Încep să cred că nu sunt sănătoasă la cap. Un om normal şi-ar fi ieşit din minţi. Poate eu sunt deja ieşită din minţi. Nu că m-ar mira. Deşi nu au păţit atâtea ca mine, ceilalţi (cu mici excepţii) par cu adevărat bulversaţi. Mă întreb de ce îmi este aşa uşor să respir în acest loc.

Dar, apoi, adevărul mă loveşte. 

Nu sunt deloc îngrijorată de situaţie pentru că nu ar trebui. Toată viaţa mea din Doi am fost antrenată pentru acest moment. Normal că nu mă sperie aşa cum ar trebui sau aşa cum îi sperie pe ceilalţi. Eu chiar am fost bine pregătită. Dar tot degeaba. Sunt prea tânără pentru a câştiga aşa ceva. Sau, sunt ei prea buni. Sau, sunt eu extrem de pesimistă. 

Oricare variantă ar fi corectă, în realitate, şansele mele sunt la fel de mici precum le aproximez şi eu. Ei sunt mult mai experimentaţi, iar Xtellah, Ejner, Quill şi Lishe au fost la rândul lor antrenaţi să facă asta, precum am fost şi eu. Doar suntem Unu, Doi şi Patru, cele mai bune districte, care au cele mai multe şanse de câştig. De data asta, se iau în considerare doar Unu şi Patru pentru că atât eu, cât şi Flow (care nu că nu ar avea şanse să câştige, dar deja a părăsit arena fără suflare) suntem (şi, desigur, eram) mai mici decât media câştigătorilor şi prea temători.

Mie nu îmi e teamă de ideea de a omorî oameni în sine. Ceea ce mă îngrozeşte este părerea pe care ar adopta-o cei care m-au cunoscut faţă de mine. M-au văzut crescând şi acum mă privesc strivind alţi oameni fără resentimente. Mă consideră o maşină de omorât.

Sau, poate, supraapreciez comunitatea din districtul doi. Poate toţi suntem aşa. Poate nu se miră de faptul că am omorât persoane fără a clipi. Este posibil ca această fire să fie în natura noastră, şi atunci devin mai puţin îngrijorată faţă de imaginea mea.

-Chiar crezi că o persoană din afara Jocurilor m-a atacat? mă duc eu la Ejner, ţinând cont că el a tras concluzia asta în urmă cu câteva minute.

-Da, deşi nu îmi pot da seama dacă ar trebui să te îngrijorezi sau să te bucuri. Partea bună e că nimeni din interiorul arenei nu te urăşte atât de mult, dar cea rea e că oamenii din afara ei pot fi mai periculoşi, şi nu ai cum să ripostezi....

Aparent, a gândit la acest lucru încontinuu, pentru că avea un întreg circuit de concluzii, perfect logice şi posibile.

-De fapt, cineva de aici chiar mă urăşte îndeajuns încât să îmi trimită o bombă, dar nu ea a fost.

Arăt cu degetul către Lishe, care stă gânditoare pe o bucată de nisip ud. Probabil că valurile o stropesc la fiecare pas, dar ei sigur îi face plăcere. Apa este elementul ei.

-Adevărul e că imediat ce s-au întors cu tine în braţe, zâmbeşte el amar, ea a insistat să te înlocuiască în  următoarea excursie înăuntrul chestiei ăleia.

Arată spre pădure dezgustat. Îl studiez mai atent. Este atât de scund şi emană un aer copilăresc, dar în realitate este cu doi ani mai mare ca mine, din câte îmi amintesc. Are părul blond închis şi ochii negrii, genul de ochi în care te pierzi. E drăguţ dar îi lipseşte aura de zeu, pe care o are Quill.

Stau să mă gândesc la înfăţişarea mea. Nu m-am mai privit în oglindă de trei zile, dar par săptămâni întregi. Sunt convinsă că arăt dezastruos. Costumul este intact, fiind pregătit pentru orice, dar faţa mea trebuie să fie foarte neplăcută. Izbită de curiozitate, întreb ceva ce s-ar putea să regret: