Jocurile lui Fleer

Doi.

O maşină lungă, albă, şi chiar urâtă după părerea mea, îşi face apariţia în faţa casei lui Zallex. Cei doi mentori se află deja în interiorul ei, tăcuţi şi trişti. Când urcăm şi noi în maşină, tăcerea parcă se amplifică. Şi ştiu şi de ce. Le e milă de mine. Le pare rău că o să trec prin toate astea. Nu pot accepta faptul că oamenilor le e milă de mine, aşa că mă străduiesc să vorbesc cu ei. Dar degeaba. E ca şi cum aş scoate cuvintele cu cleştele de la ei. Aşa că o las baltă şi mă cufund în linişte.

Este foarte cald când coborâm. Piaţa arată uman în comparaţie cu marea de munţi care înconjoară districtul ca o semilună. E ca un izvor în deşert. E ceva ce nu e la locul său. Dar e OK.

-Baftă, puştoaico! îmi urează într-un zâmbet fals Zallex. Dar îi mulţumesc. Măcar s-a obosit să-mi zică şi atâta lucru. E mai mult decât pot cere pentru un moment.

Mama mă strânge în braţe ca şi cum ar fi ultima dată când m-ar putea atinge. Tata îmi oferă o îmbrăţişare mai puţin sufocantă, dar plină de iubire. Vivonix îmi zâmbeşte larg asigurându-mă că totul va fi bine.

Cred că minte.

În mod cert, minte.

Acum stau la coadă, pentru a fi înregistrată ca prezentă la extragere. În faţa mea se află un băiat înalt ca un brad, şi foarte muşchiulos, care ar avea foarte multe şanse să câştige. Probabil asta plănuieşte, şi a făcut tot ce-i stătea în putere să fie ales. În primul rând, arată de optsprezece ani, aşa că are numele în bol de şase ori. O dată pentru fiecare an. Apoi, poţi lua mâncare de la Apărătorii Păcii, care îţi aduce alte câteva nominalizări. Aici, în Doi, lumea e sătulă şi tot ia mâncare, pentru a avea mai multe şanse să participe la Jocuri. Ei o consideră onoare. Eu îi consider nebuni.

Băiatul solid nu mai este în faţa mea când mă trezesc din transă. Mi se întâmplă tot timpul să visez cu ochii deschişi... şi urăsc asta!

Oftez şi înaintez. O femeie îmbrăcată în doctor îmi ia mâna dreaptă şi, folosindu-se de un tub, mă înţeapă, luându-mi sânge dintr-unul din degete.

-Numele?

-Fleer Stowe.

Scrie ceva şi îmi spune că pot să merg. Mă îndrept către cea mai bună prietenă a mea, Hailey. În timp ce îmi fac loc printre mulţime îl văd şi pe el. Băiatul tăcut, care se comportă ca şi cum nimeni nu merită să îi vorbească. E cu câţiva ani mai în vârstă, dar îl ştiu destul de bine. Sau cel puţin îi ştiu numele. Fred Appelbaum. Nu i-am vorbit niciodată, dar ştiu că sunt îndrăgostită de el. Aerul lui arogant mă atrage. Sper ca tributul cu care o să pic să îi semene, doar pentru a face lucrurile mai plăcute. 

Ajunsă lângă Hailey, care tremură, încep să observ că majoritatea copiilor sunt deja la locurile lor.

-Jocurile Foamei fericite, Hailey! ţip eu ca să mă audă în toată gălăgia din jur.

Ea râde amar.

-Şi fie sorţii întotdeauna de partea ta, Fleer!

Părul ei castaniu este prins într-un coc. Poartă o rochie verde care îi scoate în evidenţă  câţiva stropi de verde din ochii ei căprui.

-Cerceii..., şopteşte ea captivată. Sunt încântători.

-Mulţumesc!

Remarca ei mă mai relaxează şi aproape că nu observ cum primarul şi Brass Beecher, femeia cu păr colorat care trage la sorţi concurenţii. În timp ce primarul ne vorbeşte despre Zilele Negre şi despre Jocuri în sine, invită pe scenă învingătorii. îl văd pe tata, văd o femeie bătrână care i-a fost mentor, văd o mulţime de oameni pe care îi cunosc doar din vedere, iar majoritatea sunt mai bătrâni ca tata. Apoi îi zăresc pe Vivonix şi pe Zallex, care sunt tineri şi eclipsează restul oamenilor cu frumuseţea lor modificată de Capitoliu. Spun şi ei câteva cuvinte şi o surprind pe Hailey privindu-i intens. Chicotesc şi ea mă urmează. Acum, domnişoara Beecher ne pune un mic film, ca un rezumat al cuvintelor primarului.