Jocurile lui Fleer

Patru.

Dimineaţa vine mai repede decât ar fi trebuit. Nu sunt nici pe departe odihnită şi simt că vreau să împart nişte pumni pentru a-mi descărca nervii, dar îmi aduc aminte că trebuie să fiu o dulceaţă de persoană. Cam greu.

Totuşi fac un efort exagerat să îmi fac un duş, să mă pieptăn puţin şi să mă îmbrac cu o rochie simplă şi mov.

Când ies din camera mea, parcurg din nou coridorul până la bucătărie. Acolo, Vivonix bea nişte cafea îmbrăcată într-un halat verde lămâie, în timp ce Zallex îi vorbeşte lui Flow, probabil despre alte şmecherii folositoare în arenă.

Mă uit la ei pe rând, cu ochii încercănaţi şi mâinile împletite la piept.

-Era şi timpul să te trezeşti, mă întâmpină vocea rece şi hotărâtă a mentorei mele. În zece minute o să ajungem.

-Abia aştept, zâmbesc eu ironică. Ce ne aşteaptă acolo mai exact? O mulţime de fani care abia aşteaptă să ne vadă morţi?

-De fapt, spune şi Zallex ridicând un deget în aer, acolo or să fie... Da. Oameni care or să vă vrea morţi. De aceea să nu cumva să le daţi satisfacţie. Trebuie să păreţi duri.

-Dar prietenoşi. Atrăgeţi-i. Trebuie să păreţi genul de persoane care să fie puternice, dar dulci şi amuzante. Asta le place lor. Fiţi aşa zilele astea şi nu veţi duce lipsa de sponsori.

Se lasă o linişte de mormânt. Eu mă uit amuzată la Vivonix şi la felul cum încearcă să mă ignore. Zallex priveşte în gol, iar mătuşica şi nepoţelul îşi aruncă priviri disperate. Nimic, în afară de ochi nu se mişcă în cameră. Până la urmă vine fata care a strâns aseară bucăţelele de cioburi din vază şi ne anunţă că suntem aproape acolo. Eu mă reped la fereastră, şi Flow mă imită instantaneu. Arunc o privire surprinsă şi fericită (şi bineînţeles falsă) când văd toate acele creaturi de la Capitoliu. Piele albastră, păr curcubeu, haine, sau mai bine spus lipsa de haine, gulere gigantice de culori neon, farduri stridente şi neplăcute, mâneci bufante şi transparente, sclipici, lumini, culoare.

Bun venit la Capitoliu!

Flow cască gura fără ruşine şi eu surâd. Oamenii care ne aşteaptau ne salută cu mâna, ne trimit bezele, ne vorbesc, neştiind că nu putem să-i auzim.

Mentorii noştri ne împing departe de fereastră, dar noi parcă suntem lipiţi acolo. Privesc curajoasă fiecare chip ciudat şi înfricoşător, aruncându-le uneori şi zâmbete largi. Flow flutură ambele mâini, foarte captivat de mulţime.

-Trebuie să mergem, spune într-o doară Vivonix şi rupe vraja.

Dintr-o dată privesc lumea de afară cu alţi ochi. Par nişte oameni cruzi, răi, nemiloşi, proşti, superficiali şi neştiutori. Îi dispreţuiesc şi îmi provoacă silă. Mă iau după Zallex şi cobor din tren.

Acum pare de cincizeci de ori mai lung şi mai frumos ca şi ieri. Poate pentru că ieri nu l-am privit atent şi pentru că eram supărată. Oricum, mai am timp să-i arunc o ultimă privire de cinci secunde înainte să mă indese într-o altă maşină lunguiaţă, Brass, care până acum a stat în camera ei, baricadată, probabil să-şi facă somnul de frumuseţe (care pentru ea e oricum inutil) sau, cine ştie, să nu aibă ocazia să ne vorbească. Pentru că în mod cert crede că o să dăm colţul şi că a avut ghinion cu tributurile de anul ăsta. Vreau să ţip la ea dar îmi răsună în minte sfatul lui Vivonix. Trebuie să fiu drăguţă cu toţi, inclusiv cu scorpia care stă lângă mine. Aşa că tac, fiindcă imediat ce aş deschide gura aş spune o grămadă de lucruri răutăcioase.

Flow vorbeşte neîncetat cu Vivonix despre un fel de mecanism din pietre şi ţevi pe care l-a proiectat el să ţină dăunătorii departe de grădină şi are aerul acela de copil vesel şi adorabil. Entuziasmat să moară.