Jocurile lui Fleer

Şapte.

-Dumnezeule! Ai luat trei!

-Ce naiba ai făcut? 

-Cum e posibil aşa ceva?!

 -TĂCEŢI! NU AM FĂCUT NIMIC, M-AM PANICAT! ASTA VOIAŢI SĂ AUZIŢI? AM LUAT TREI. ASTA E! NU E CA ŞI CUM AR CONTA. ORICUM O SĂ MOR. ŞI BĂNUIESC CĂ ABIA AŞTEPTAŢI ASTA, NU?! urlu eu după care mă ridic şi fug spre camera mea.

Simt cum capul îmi plesneşte. Nu mă aşteptam la o notă bună după prestaţia de azi dar trei... este deja prea puţin. Numai tributurile de doisprezece ani nu reuşesc de obicei să ia  mai mult. Toată lumea mă va considera în afara jocului.

Oare mama, tata şi Hailey ce zic? Îmi amintesc râsul răutăcios al lui Hailey de când eram mici. Era, de obicei, o fire sensibilă şi cuminte, dar ţin minte că o dată s-a comportat ca o scorpie.

Aveam opt ani şi ne jucam V-aţi ascunselea cu alţi patru copii. Ne jucam în grădina din spatele casei mele, pentru că era singurul loc destul de mare şi sigur din district unde aveam acces. Erau destule locuri de ascuns, totuşi. După fântână, după pomi, în spatele balansoarului vechi pe care l-a construit tata când eram mică...

O fată numită Lynette număra.

-Douăzeci şi opt. Douăzeci şi nouă. Treizeci! Măă uiit!!!

Eram ascunsă foarte bine, după un tufiş. Nu avea nicio şansă să mă găsească. Totuşi, înainte să fie descoperită, Hailey care se ascundea după fântână, m-a văzut şi mi-a făcut cu mâna discret.

Am stat acolo, ascunsă bine, până a fost descoperit şi ultimul băiat, Grerir. Apoi, nu ştiu cum, dar Lynette s-a repezit chiar la ascunzătoarea mea, găsindu-mă. Nu era posibil.

-Ai trişat! am ţipat eu.

-Nu.

Hailey a râs, practic dându-se de gol.

-Tu i-ai spus!

A mai râs. Un râs crud, atotştiutor, care te sperie şi te înfioară.

-E doar un joc, nu te mai ambala atât. Trebuie să şi pierzi uneori...

Dacă la vederea rezultatelor Hailey a râs aşa?! Şi tata... tata probabil a spus că e dezamăgit şi că toată munca lui să mă antreneze a fost o pierdere de timp. Iar mama probabil a spus că mai bine eram băiat, fiindcă băieţii sunt mai curajoşi. I-am dezamăgit pe toţi, aşa că trebuie să mă revanşez. Trebuie să fiu sclipitoare în cursul interviului de mâine seară.

Deci am nevoie de ajutor. Deci am nevoie de Zallex. Deci trebuie să mă calmez şi să îmi cer scuze...

Dacă mă înjosesc aşa rău mai bine să aştept până se duce Flow la culcare. Nu am chef să îmi râdă în faţă. 

Verific ceasul de pe noptieră. De obicei ne trimit în camerele noastre la zece jumate. Mai am treisprezece minute. Mă plimb prin cameră, încerc să compun în minte ce am de spus. "Vreau să îmi cer scuze" - prea direct. "Uite, toţi mai greşim şi zilele astea au fost un iad la propriu pentru mine aşa că..." - prea lung. "Ce-aţi spune să uităm ce s-a întâmplat mai devreme?" - prea nepăsător. "Nu am vrut să fiu aşa, doar că sunt obosită de Capitoliu şi de Jocuri şi o să mor poimâine deci să fim prieteni" - prea lacrimogen. "Mai bine ne-am împăca" - prea autoritar. NIMIC, nicio scuză nu este potrivită aşa că bănuiesc că o să improvizez şi atât.Mă uit din nou la ceas. Este zece şi patruzeci de minute. Aşa că ies din cameră, încă purtând costumul mulat de la antrenamente. În marea sufragerie nu se mai află nimeni şi e întuneric. S-au dus la culcare. Mi-am pierdut ocazia să îmi cer scuze. Mi-am pierdut ocazia să primesc sfaturi bune pentru interviu. Mi-am pierdut ocazia să mă revanşez faţă de cei de acasă. Mi-am pierdut ocazia să plec în arenă şi să mor împăcată că nici Zallex şi nici ceilalţi  nu sunt supăraţi pe mine. Mă aşez fără vlagă pe canapea. De fapt, mă fac ghem şi încep să plâng în linişte. Până se aprinde lumina. Tresar şi încerc să îmi şterg lacrimile repede, fiindcă Zallex nu mă poate vedea aşa, plângând. Dar când mă uit mai bine coenştientizez că nu Zallex a aprins lumina, ci cealaltă mentoră a mea.