Jocurile lui Fleer

Şaptesprezece + notă a autorului

epilog

Nu era noaptea, la trei dimineaţa, când gândurile îi erau infectate de regret, când se simţea vinovată, vulnerabilă şi tristă, când plângea în hohote cu capul în perna ei nouă şi scumpă din casa ei nouă şi scumpă, momentul în care se simţea în totalitate pierdută. Momentul exact când şi-a simţit inima în flăcări şi s-a surprins singură că ar fi preferat să se afle doi metri sub pământ în loc de o cadă cu jacuzzi mai scumpă decât viaţa a unsprezece persoane a fost într-o după-amiază însorită de marţi. 

Xtellah îşi făcea un ceai fără niciun pic de chef faţă de viaţă în general. Nu era o persoană care simte lucruri. Nu era genul de om care pune la suflet, care este afectat, căruia îi pasă. Urma să îşi facă un ceai de mentă pentru că îi făcea plăcere să îşi petreacă amiezile într-un hamac, citind literatura unui popor care nu mai există, cu o cană de ceai şi nişte biscuiţi ca şi companie. 

Primise acum mult timp nişte pliculeţe de mentă foarte aromate, cu o culoare foarte puternică. Le-a pus în ibricul ei cu aceeaşi plictiseală generală cu care era obişnuită să îşi umple viaţa. A lăsat ibricul negru să fiarbă în timp ce amesteca uşor şi constant în el. I-a trebuit o singură secundă să arunce o singură privire către culoarea intensă a frunzelor şi să îşi amintească o singură scenă complet lipsită de importanţă din cadrul Jocurilor. Era pe iarbă şi îl privea pe Nelton mestecând o pară în timp ce împărţeau experienţe legate de districtele lor. Nu îşi putea aminti nici măcar ce le-a povestit ea, dar dintr-o dată îi era clar că nu mai putea fi fericită niciodată.

Trecuseră doi ani de la câştigarea acelui concurs. Premiul, constată ea prea târziu, era distrugerea minţii câştigătorului. Se poate să nu fi fost prea afectată de tot ce s-a întâmplat înainte, dar în acel moment sentimentul o copleşise. Se simţea iremediabil atinsă de tristeţe. Nu înţelegea cum ceva atât de gol şi simplu îi putea induce o stare atât de sufocantă. 

Era timpul, în cele din urmă, să se simtă vinovată pentru că trăieşte.

*

Imediat după ce ajunsese înapoi în Districtul unu, a fost necesar să viziteze fiecare alt district, să îi privească în ochi pe oamenii din el şi să le transmită că ea stă în faţa lor pentru că unul dintre ei nu va mai sta niciodată acolo. Nu ar fi putut să mintă şi să spună că i-a fost greu. Nici măcar în Doi şi Patru. Nici măcar în districtele persoanelor cu care avea o oarecare legătură.

Turneul a început de la districtul cu numărul cel mai mare şi a decurs normal. În fiecare ţinut, cei care se ocupau cu ţinuta ei au avut grijă să îi creeze rochii cât mai scumpe - una pentru fiecare zi - în care să defileze sub privirile unor oameni pentru care şi pâinea caldă este lux. Era cruzime. Nu era o cruzime pe care nu o putea suporta. Ştia foarte bine cum merge treaba. Nu îi prea păsa de lipsa din stomac pe care o simt ceilalţi când îi văd paietele scumpe de pe rochii, sau perlele din jurul gâtului.

În districtul patru purta o rochie albastru închis cu volănaşe, pe care erau cusute pe-alocuri ştrasuri aurii. Urcarea ei pe scena în jurul căreia se adunaseră atâţia oameni curmase brusc orice urmă de zgomot. Tot ce se auzea era lovitura ritmată şi precisă a tocurilor de culoarea aurului din picioarele ei. S-ar fi cuvenit să spună câteva cuvinte legate de decedatul ei aliat.

Ajunsese însă în faţa microfonului şi nu avea nimic de spus. Familiile lui Lishe şi Quill erau undeva pe două podiumuri, la rândul lor. Era uşor să îţi dai seama a cui familie erau cei doi tineri băieţi cu ochi de cel mai curat albastru existent şi femeia cu păr arămiu şi trăsături ascuţite şi a cui familie erau femeia şi bărbatul roşcaţi cu priviri cu durerea cu care se obişnuiseră.