Jocurile lui Fleer

Paisprezece.

S-a făcut dintr-o dată frig. Noaptea vine mai repede ca de obicei şi vremea este foarte diferită de căldura plăcută şi liniştitoare cu care ne-am obişnuit. Pe măsură ce jocul se apropie de sfârşit, condiţiile devin mai aspre. Xtellah se uită la cer puţin întristată de moartea lui Ejner, care venea din acelaşi district cu ea şi care era din perspectiva tuturor o persoană drăguţă.

Quill o priveşte ca şi cum ea este cea care pune stelele pe cer. Se uită la ea de parcă privirea lui ar putea să o dezbrace, să o îmbrăţişeze, să o sărute. Nu ştiu de ce mă miră să aflu că se plac. Era clar de la bun început, la modul în care stăteau mereu împreună şi erau atât de similari. E frumos să vezi aşa ceva. Mă fascinează, deşi la începutul Jocurilor aveam o mică pasiune pentru el. Eu şi restul tributurilor fete. E frumos. Iar Xtellah este frumoasă. Sunt frumoşi, puternici, şi totodată nu au nicio şansă. Unul dintre ei - poate niciunul - va ieşi din arena asta cu aer în plămâni. Celălalt va avea ochii închişi şi pieptul nu i se va mişca. O relaţie în Jocurile Foamei este irelevantă şi cred că şi ei ştiu asta. Poate că au sentimente unul pentru celălalt, dar nu sunt proşti. Conştientizează că nu ar avea niciun rost să fie împreună.

Ar trebui să mă simt în plus, ţinând cont că ei sunt doi şi sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, dar nu îmi fac probleme. Şi eu, şi ei ştim că voi muri destul de repede.

Bezna mă înfricoşează. Întunericul a devenit şi mai dens ca înainte, şi nu m-ar mira dacă cerul ar deveni negru în următoarele minute. Xtellah se ridică cu un oftat, întinzându-i mâna şi lui Quill. Îl ajută să se ridice şi el şi pornesc către sacii de dormit. Avem patru şi la început a trebuit să îi împărţim ca să ne ajungă, dar acum un sac va rămâne gol. Gândul ăsta îmi dă fiori. Am pierdut atâtea persoane. Lishe e moartă. Nu pot să spun că regret vreo clipă acest lucru, dar moartea ei a dus şi la moartea lui Ejner şi Perry. Este firesc că mai devreme sau mai târziu mureau oricum, dar felul cum au dat colţul rezultă că vina este a celei mai rele fete din lume.

Adică, a doua cea mai rea fată din lume. Narcissa cred că o ia pe Lishe în domeniul ăsta, chiar dacă este de necrezut că există cineva mai oribil ca ea.

Sunt singură, într-o zonă deschisă, pe jumătate adormită şi neînarmată. Dacă în acest moment Narcissa ar ataca, aş muri în mai puţin de cinci secunde. Dar mi-e prea silă de tot să mă îngrijorez pentru asta. Cad pe gânduri, mă gândesc la mine, la mama, la Flow, la tributurile moarte, la tata, la districtul meu, la mentorii mei, la prietena mea, Hailey, la băiatul drăguţ şi înalt pe care l-am văzut în ziua extragerii... Poate că dacă nu aş fi avut un ghinion incontestabil aş fi ajuns să îl cunosc. M-aş fi îndrăgostit de el apoi. El de mine, sau cel puţin aşa sper. Ne-am fi căsătorit şi am fi dus o viaţă tare frumoasă împreună. Am fi avut copii, care, cu voinţa lui Dumnezeu nu ar fi avut nenorocul să ajungă în această arenă. Poate că aş fi avut o viaţă frumoasă dacă nu aş fi fost condamnată la moarte atât de brusc.

-A ţinut la tine enorm, ştii, se aude o voce pe care nu o recunosc iniţial. Dar apoi ştiu că e Xtellah. A încercat să doarmă probabil, dar nu i-a ieşit. Ştiu cum e. Dacă aş fi putut, şi eu aş fi dormit acum.

-Lishe? zâmbesc şmechereşte, deşi nu este prea bine-venită gluma mea.

Xtellah este serioasă şi frumoasă. Poate că nu mai are strălucirea pe care i-a dat-o Capitoliul acum o săptămână, dar trăsăturile ei sunt pur şi simplu perfecte. Perfect dure şi deloc îngăduitoare. Se aşează uşor lângă mine. Din mişcările ei deduc că e puţin rănită, dar că o să îi treacă până se mărită. Râd în sinea mea în momentul în care îmi aduc aminte de vorba asta.

-Mami, mami, m-am lovit în ţeava aia! plânge o versiune cu opt ani mai mică de-a mea, sărind în braţele firave ale sensibilei mele mame.

-Shhh, până te măriţi îţi trece, mă linişteşte ea cu blândeţe.