Un nou sfârşit

2. Joy

Toată povestea mea dramatică a început în urmă cu opt ani, când eram doar un copil. M-am trezit într-o zi cu o durere ciudată în piept și o presiune insuportabilă în zona plămânilor. Părinții m-au dus imediat la doctor, însă m-am întors acasă mai demoralizată ca niciodată. Medicul nu a putut să îmi pună un diagnostic, oricât de mult am încercat să-i explic tot ce simțeam. Abia după multe controale și alte șase luni, adevărul a ieșit la iveală. A fost cumplit să îl aud spunându-mi că inima mea este slăbită și că motivul ar putea fi unul genetic. A fost dureros să aflu că nu există nicio rezolvare, ci doar un tratament care m-ar putea ține pe linia de supraviețuire. Faptul că mi-a spus și despre ultima alternativă, în cazul în care tratamentul nu ar mai funcționa, nu m-a calmat deloc. Din contră, m-am întors acasă speriată, iar de atunci am trăit într-o frică înfiorătoare, rugându-mă ca, la momentul potrivit, să am o inimă compatibilă.

Situația mea s-a agravat cinci ani mai târziu, când simptomele fizice s-au înrăutăţit. Am evitat să le dau propriile mele interpretări şi am cerut imediat ajutorul părinţilor. Singura problemă a fost că toate simptomele noi erau analizate şi interpretate de creierul meu. Am început să cred că orice durere se datora unei alte probleme medicale. De-a lungul timpului, toate vizitele medicale mi-au înteţit anxietatea atât de mult, încât nici nu am mai avut curaj să ies din casă.

Cu toate astea, m-am resemnat încă o dată. Am încercat să mă lupt de una singură cu boala care îmi măcina viaţa, însă m-am înstrăinat până şi de părinţi. Am refuzat să mai merg la medic şi, cu greu, am fost de acord să îmi continui tratamentul. Cred că doar compasiunea faţă de ei m-a convins să-mi reiau cu stricteţe toate medicamentele şi să le accept ajutorul. Mama m-a învăţat să mă tem de pericol înainte de a-şi face apariţia, iar când el deja există, să nu îmi fie frică, ci să-l înfrunt. Teoria ei a părut să aibă sens, cel puțin până când practica mi-a demonstrat că nu este atât de ușor.

În ultimii trei ani, teama mi-a ars în neputință prin fiecare celulă vie. Oricât de obosită aș fi în fiecare seară, nu reușesc să adorm. Mereu când îmi închid ochii, mirosul metalic al morții îmi alungă somnul. În minte îmi apar imagini cu inimi arse și putrezite, cu sânge uscat. În fiecare dimineață când îmi deschid ochii, primul lucru pe care îl fac este să-mi verific simptomele de noaptea trecută.

Pe cât de rea credeam că este viața mea, totul s-a schimbat cu două săptămâni în urmă. Întotdeauna am încercat să-mi găsesc un punct de echilibru, ceva care să mă motiveze să-mi părăsesc patul zi de zi și să privesc lumea din jurul meu cu sinceritate și înțelegere.

Sunt perfect conștientă că viața părinților mei a fost grea. Nu e ușor să ai un singur copil pe care îl poți pierde în orice moment, chiar și din neglijență. De-a lungul anilor, au fost nevoiți să-și vândă casa primită de la bunicul din partea tatălui meu, să se mute într-o casă mai mică, din urma căreia să le mai rămână bani pentru tratamentele mele. Tata și-a vândut mașina scumpă și s-a mulțumit cu un Ford care i-a adus numai probleme. Amândoi au avut mai multe joburi în același timp și s-au luptat să economisească suficient pentru un transplant.

Sacrificiile lor au fost răsplătite când tata a găsit un loc bun de muncă la un spital privat din Chicago. La scurt timp, a devenit un chirurg cunoscut și situația noastră s-a îmbunătățit considerabil.

Nu mi-a fost niciodată dor de casa veche, cu verandă și grădină. Nu mi-au lipsit nici cartierul privat, nici mașina luxoasă care nu ne lăsa niciodată în mijlocul drumului. Întotdeauna m-am mulțumit cu zâmbetele părinților mei. Din păcate însă, starea mea de sănătate s-a degradat, iar asta i-a făcut să-și piardă din strălucire cu fiecare zi.

Cu două săptămâni în urmă, totul s-a schimbat. Am realizat că viața în sine reprezintă doar o iluzie pentru mine. Ar fi în zadar să mai visez cu ochii larg deschiși, să sper la o mică șansă de fericire eternă. Eternitatea nu există. Timpul e mort în lumea mea.