Un nou sfârşit

13 - Brinley

Am înțeles dintotdeauna legea atracției sau cel puțin asta am crezut până acum. Ea m-a ghidat spre fiecare femeie care mi-a apărut în viață, chiar și pentru perioade scurte de timp. Ce n-am știut niciodată însă, este ceea ce se află în spatele atracției. Ceva ce nu pot înțelege, ce nu pot explica, ceva mai presus de orice lege și dorință fizică. Ceva ce pur și simplu se simte la un nivel emoțional, nicidecum fizic.

Cu siguranţă am greșit cu ceva pe lumea cealaltă, din moment ce totul merge atât de prost. Poate că am fost prea mult timp genul de bărbat care nu oferă suficientă importanță sentimentelor femeilor. Poate că sunt pedepsit pentru nepăsarea mea, iar roata mi se întoarce într-un final. Altfel nu-mi pot explica de ce i-am permis mamei mele să le invite pe cele două fete în oraș. Mă simt de parcă aș fi un adolescent pierdut care are nevoie de îndrumarea cuiva.

Nu sunt atât de ipocrit încât să nu recunosc că o găsesc frumoasă, atrăgătoare şi incitantă pe această copilă blondă, deşi ştiu că este greşit. Cu toate astea, invitaţia mamei mele este moarte curată.

Nu ştiu dacă reacţia mea practic inexistentă i-a atras atenţia şi nu a aşteptat ca eu să spun vreun cuvânt înainte de a o invita în oraş. Nu am fost niciodată genul care să vorbească astfel de lucruri cu mama sa, însă va trebui să îi atrag atenția că a întrecut orice limită cu gestul său.

Momentan sunt nevoit să îmi înghit nodul dureros din gât şi, cu picioarele aproape să îmi cedeze, le urmez pe cele trei, păstrând o distanţă considerabilă față de ele. Nu am reuşit să fiu atent la discuţia lor din momentul în care fata blondă şi-a spus numele. În plus, în stomacul meu se dă o luptă pe cinste şi nu este de vină faptul că nu am mai apucat să mănânc ceva.

Când ieșim din clădirea teatrului şi ne oprim în dreptul maşinilor, sunt convins că destinul îmi joacă o farsă din moment ce sunt parcate una lângă cealaltă.

Îmi întorc capul pentru o secundă şi o privesc, încercând să îmi dau seama dacă se simte la fel de stânjenită ca mine, însă nu-mi mai pot lua ochii de la buzele sale. Înghit nodul din gât, refuzând să-mi amintesc sărutul ei lacom cu gust de alcool.

— Ne întâlnim la Blue Hill, dragilor? le întreabă mama mult prea relaxată pentru a-mi păstra rațiunea intactă.

Joy își ridică ușor privirea spre mine în timp ce-și mușcă insistent buza de jos. Nu-mi dau seama dacă se simte inconfortabil sau este emoționată. Nu știu cum ar trebui eu să reacționez sau ce ar fi mai potrivit să spun. Ochii săi calzi îi caută pe ai mei și cedez ca și hipnotizat.

Prietena ei este singura care răspunde întrebării cu o aprobare din cap. Tot nu-i pot vedea chipul din cauza șepcii care i-l acoperă complet, dar nu am timp să mă uit prea mult la ea din moment ce literalmente mă lupt cu o durere în piept.

Aștept ca cele două să se urce în maşina lor, să plece apoi şi abia când rămân singur cu mama, mă întorc spre ea și îi arunc cea mai dură privire.

— S-a întâmplat ceva, puişor? mă întreabă calmă.

Sunt mai nervos decât ar trebui, dar chiar nu mă pot abține.

— Ai luat-o razna, mamă? mă răstesc ușor la ea.

— Ai grijă la ton, scumpule. Ce am făcut?

— Cum ai putut să le inviţi în oraş? Sunt nişte străine!

Privirea inocentă a mamei nu mă ajută deloc să mă calmez. Minunat moment de a avea curaj să ripostez. Ar fi trebuit să o fac cu trei minute în urmă, imediat ce mama a lansat invitația.

— Nu părea a fi o străină, Brinley. Cel puţin, nu atunci când ai fugit ca un descreierat după ea.

Îmi trec disperat mâinile prin păr şi încerc să mă calmez. Pentru că, la naiba, mama are dreptate! Chiar am alergat ca un disperat după ea şi m-am gândit timp de o săptămână ca un nebun la sărutul său.

— Ce încerci să faci, mamă?

Ridică nevinovată din umeri şi intră în maşină, fără să îmi mai spună niciun cuvânt. Oftez apăsat, eliberându-mă de tot stresul și încercând să îmi adun ultimul fir de control pe care îl mai am asupra emoţiilor.

— Părea drăguţă, vorbește din nou atunci când mă urc lângă ea.

Degetele mi se încleştează imediat pe volan și oftez încă o dată, înfrânt.

— Este, recunosc cu teamă. Dar e o copilă.

— Oh, Brinley, ştiam eu! Te comporţi mai rău decât tatăl tău. Munceşti atât de mult şi uneori parcă duci viaţa unui bărbat de cel puţin patruzeci de ani, dragul meu. Ai doar douăzeci și șase de ani. Eşti tânăr şi, crede-mă, nu părea a fi o copilă în ochii tăi. O mamă îşi poate da seama de asta.

Mă lasă fără replică și încă o dată îi dau dreptate, ceea ce nu se întâmplă prea des. Nu îmi vine să cred că ies în oraș cu o fată, iar mama este cea care a planificat totul. Situația mi s-ar părea amuzantă, dacă n-aș simți cum fiecare kilometru parcurs îmi lovește pieptul agitat.

Mă simt ca un prost atunci când ajung în fața restaurantului și nu văd mașina lor nicăieri. Oare la ce m-am gândit? Era de așteptat să fugă.

Mama îmi observă reţinerea şi coboară prima. O urmez și eu imediat. În mod normal, ar trebui să mă simt liniștit pentru că nu am parte de și mai multă umilire, însă sunt mai degrabă frustrat.

— Poate că încă nu au ajuns, îmi spune calmă. Ce zici să intri în restaurant şi să le aştepţi?

— Să intru? o întreb panicat.

— Ţi-e frică să pleci de lângă mine, scumpule? Mă duc să o salut pe Nancy care locuiește vizavi şi mă întorc imediat.

Normal că îmi este frică să plec de lângă ea. Din cauza ei sunt băgat în această încurcătură și tot din cauza ei mă simt din nou ca la paisprezece ani, cu hormonii întinși la maximum.

Nu apuc să protestez în niciun fel, pentru că pleacă imediat, lăsându-mă singur în faţa localului. În minte îmi apar două variante. Prima ar fi să mă urc în mașină, să uit că mi-am pierdut mințile din cauza unei copile și să fug de aici. Ori aș putea să intru în restaurant și să o aștept, dar asta ar însemna să fiu complet nebun.

Cum aș putea să aleg oricare dintre variante? Până și creierul îmi este inundat de amintirea ei, de sărutul nesăbuit care îmi activează toate simțurile.

Poate că mama chiar are dreptate în ceea ce mă privește. Poate că într-adevăr mă comport ca un bărbat de patruzeci de ani. Poate că ar trebui să mă las condus de impulsuri, de simțuri, de tinerețe.

Mă felicit singur în gând pentru curaj în timp ce pășesc spre intrare. Strălucirea părului ei blond îmi atrage imediat atenția și știu că nu am cum să mă înșel. Este ea, cea care m-a sărutat împotriva voinței mele cu o săptămână în urmă și nu regret nicio secundă.

De parcă mi-ar simți prezența prin telepatie, își ridică ușor capul în direcția mea și abia acum realizez ce se întâmplă.

Fir-ar să fie!

Copila blondă și frumoasă, care mi-a dat toată lumea peste cap, se află singură la masă.

Dacă m-ar fi întrebat cineva cu doar câteva zile în urmă, aș fi spus că nu este deloc genul de fată care mi-ar atrage atenția, tocmai pentru că vârsta ei mi-ar putea aduce multe probleme. Totuși, nu-mi pot înlătura acest sentiment inexplicabil de protecție pe care îl simt atunci când oceanul din ochii ei se revarsă asupra mea.

— Joy?