Un nou sfârşit

15 - Brinley

Să îi rostesc numele cu voce tare pentru prima oară a produs o avalanșă de emoții puternice și haotice în pieptul meu. Poate că ar fi trebuit să mă gândesc la niște replici mai potrivite, însă nici nu mi-a trecut prin minte că o voi găsi singură la masă. Ca să fiu sincer, m-am temut că nu va veni deloc.

Încă o dată sunt fascinat de tinerețea sa, de frumusețea pură și de inocența privirii. Nu ar trebui să am aceste gânduri, dar efectiv nu le pot evita. Nu când stă liniștită pe acel scaun și mă privește nedumerită, probabil întrebându-se de ce sunt singur la rândul meu.

Rațiunea mea este de acord că ar fi cel mai bine să îmi cer scuze pentru intruziunea mamei mele, să plec și să o uit definitiv. Picioarele în schimb aleg să-mi asculte inima și să se apropie și mai mult de ea. Sunt conștient că din acest moment ea își va lăsa amprente pe sufletul meu, indiferent de consecințe. Mă va ademeni cu forța ei supranaturală și îmi va răscoli întreaga existență.

— Ne-au păcălit pe amândoi, vorbește cu timiditate.

Vocea ei blândă și inocentă are impactul unei săgeți calde, direct în inima mea. Privirea ei limpede îmi transmite o stare de pace, o liniște ciudată și inexplicabilă.

Categoric e ceva mai mult decât o simplă atracție fizică. Ceva care mă face să mă simt vinovat doar pentru simplul fapt că o privesc. Ceva care m-a luat prin surprindere atunci când și-a spus numele cu mândrie în fața mamei mele, pe care o cunoscuse în cel mai ciudat mod. Ceva care mă fascina doar pentru că se afla aici, singură.

— Nu te aşezi?

Privirea îmi zăbovește asupra buzelor sale în timp ce mă așez pe scaunul din fața ei. Cu siguranţă Joy este acea fată care ţine morţiş să îţi sucească minţile. Cred că în spatele ochilor inocenți se află ceva mai mult. Poate că dincolo de vârsta ei se află un suflet ce își dorește să îl trezească pe al meu la viață.

Îndrăznesc să o privesc din nou, în același timp în care ea își ferește imediat privirea rușinată. Mă întreb dacă prezența mea o deranjează sau o emoționează. Mă întreb ce aș putea să spun sau să fac, ca să depășim momentul stânjenitor.

— Cum era cu acel pariu?

E prima întrebare care îmi vine în minte, însă cu siguranță n-ar fi trebuit să o rostesc cu voce tare.

— Poftim?

— Sărutul...

Nu-mi duc gândul până la capăt. Îmi dau seama că se simte inconfortabil. Regret alegerea idioată a rațiunii mele de a deschide acest subiect.

— Îți pare rău? mă întreabă cu o confuzie adorabilă pe chip.

Întrebarea ei mă ia prin surprindere. Nu pot să spun că o înțeleg pe deplin. Vrea să știe dacă îmi pare rău că m-a sărutat? Dacă îmi pare rău că i-am răspuns la sărut? Sau dacă îmi pare rău că întâmplarea ne-a adus aici în acest moment? Ce vrea să mă întrebe, de fapt?

— Aș minți dacă aș spune că da. Nu-mi pare rău!

Pare și mai confuză, dar și mulțumită de cuvintele mele. Asta pentru că nici eu nu i-am oferit un răspuns specific.

— Îmi pare rău, vorbește încet, evitându-mi privirea.

Îşi muşcă buza de jos probabil din cauza dificultăţii cu care a rostit acele cuvinte, însă eu nu pot decât să mă uit prostit la mișcarea lentă și tulburătoare.

— Pentru ce s-a întâmplat în urmă cu o săptămână? o întreb ignorând junghiul dureros din piept.

Obrajii i se îmbujorează.

— Nu. Pentru că ai fost obligat să vii la întâlnirea asta şi pentru că am sfârșit prin a fi amândoi singuri.

— Asta e o întâlnire? întreb încă o dată ca un prost.

O implor în gând să îşi ridice privirea ca să îi pot vedea ochii care m-au bântuit o săptămână întreagă.

— Nu este?

Mă simt dezarmat de inocența ei. Contrar gestului său din acea seară, ea privește totul prin prisma naivității.

— Vrei să fie o întâlnire? o întreb.

Intensitatea privirii sale mă copleșește. Realizez în acest moment că nu am avut niciodată astfel de sentimente față de nicio femeie din viața mea.

— Tu vrei?

Adevărata frumusețe a unei femei stă în blândețea comportamentului, iar farmecul în delicatețea și inocența vorbelor sale. Îi ador întrebarea și chiar nu am de gând să mai irosesc nicio clipă.

Nebunie sau nu, tot ce-mi doresc este să o cunosc.

Cu adevărat.

Doar pe ea.

— Vrei să ieşi cu mine la o întâlnire, Joy?

Pot să jur că văd umbra unui zâmbet pe buzele sale. Privirea ei îmi oprește inima pentru o secundă. Strălucirea ochilor săi îmi oferă speranță că sentimentele mele sunt împărtășite.

Are cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată. Și cel mai drăguț zâmbet. Obrajii îi sunt din nou îmbujorați, iar buza de jos și-o mușcă în mod constant, probabil fără să-și dea seama.

Mă fascinează cu adevărat și nici măcar nu-mi pot explica acest sentiment ciudat, provocat de simpla ei prezență.

Ca și cum... m-aș îndrăgosti la prima vedere. Sau în cazul meu, doar cu un sărut.