Un nou sfârşit

8. Joy

În unele zile, gândurile îmi devin agonie. Se transformă într-o boală incurabilă care fură toată viața din mine.

Teama nu m-a îndemnat să mă transform în propriul meu dușman. De-a lungul timpului, am învățat să-mi dozez anxietatea și să-mi accept inima slăbită. Am învățat să simt mai puțin, dar intens. Am învățat să-mi controlez simptomele și să nu le permit cu fiecare ocazie să mă doboare fizic și psihic. Am învățat că viața poate fi scurtă, dar incredibil de frumoasă.

Emoțiile mă conduc spre un drum al nebuniei. Sunt sigură că nu aș fi gândit atât de irațional dacă situația mea ar fi fost diferită. Până la urmă, nu asta ar trebui să facem cu viața noastră? Să ne asumăm toate riscurile, să nu ratăm nicio șansă care ne iese în cale și să ne bucurăm de ziua noastră de parcă ar fi ultima pe care o trăim? În acest moment, singura mea bucurie o reprezintă o simplă listă de dorințe, scrise în miez de noapte. Dorințe banale, iraționale, nebune și imposibile pentru mine, dar încărcate cu speranță și emoții.

Se simte mult prea bine să trăiesc pentru prima oară cu adevărat, fără să mă gândesc la impedimentul care-mi scurtează viața cu fiecare clipă pe care o am.

Între momentul meu complet nebunesc și cel în care realizez că mi-am întrecut limitele, îmi pierd capacitatea de a mai respira și de a gândi. Nu știu cum reușesc să ajung în inima junglei din mijlocul ringului de dans. Nu știu nici cum picioarele mele încă mai sunt capabile să alerge atât de tare. Mă simt acaparată de gălăgia din jurul meu, de muzica asurzitoare și de mirosul de alcool și tutun. Senzaţia de oboseală şi de amorţeală încearcă să îmi pătrundă până în măduva oaselor, însă adrenalina îmi face inima să îmi bată nebuneşte și diferit.

Reușesc cu greu să ajung la baia fetelor. Fără să îmi pese de ochii ațintiți asupra mea, îmi sprijin spatele de peretele rece și încerc să îmi calmez bătăile inimii.

Ce am făcut? Cum am putut să fiu atât de inconștientă?

Contrar gândurilor mele, sângele îmi este inundat de euforie, de o senzație reală și plăcută. Îmi simt inima cum îmi arde în piept de fericire. Pentru ea nu contează cât de speriată sunt, căci abia acum bate cu adevărat pentru prima dată.

Poate că eu nu înțeleg ce s-a întâmplat cu doar câteva minute în urmă, dar inima mea este perfect conștientă. Parcă o și aud cum bate mai vie ca niciodată, cum îmi strigă să mă întorc și să continui să fac cele mai nesăbuite alegeri.

Trebuie să fiu atentă, totuși. Nu-mi permit să mi se facă rău și trebuie neapărat să găsesc o modalitate de a mă calma. Un singur motiv este suficient pentru părinții mei, iar eu nu voi mai avea voie să ies din casă pentru tot restul vieții mele. Deși eternitatea mea este scurtă, acum am prea multă ambiție și putere pentru a-mi îndeplini dorințele.

Mi-am pierdut credința de mult, având în vedere că tratamentul meu nu mai funcționează de o perioadă bună de timp. Mă aflu pe o listă de așteptare destul de lungă pentru a mai spera la o inimă nouă. Cuvintele doctorului Thornton răsună ca un ecou în mintea mea, însă chiar și așa, cu doar un an rămas de a mai trăi și cu multe dorințe care mă depășesc, am o poftă incredibilă de viață în acest moment.

Refuz să mă mai gândesc la boală, la moarte și las panica să îmi părăsească rațiunea. Ies din baia friguroasă a clubului și îmi promit că mă voi gândi doar la distracție, la viață și la dorințe. Îmi repet în drum spre prietenii mei că inima mea nu are nimic. Și ea este în stare să facă aceleași lucruri ca o inimă normală. Și ea poate să iubească, poate să ierte, poate să fie umană, să simtă, să sufere, să fie fericită.