Un nou sfârşit

11 - Brinley

Când mama a insistat să mergem la o piesă de teatru, spunându-mi că trebuie să fiu în rând cu lumea, nu am putut să o refuz. Întotdeauna mi-a plăcut compania ei, chiar dacă lumea mea se duce la Nick's într-o zi de sâmbătă, nu la teatru. Am fost surprins să aflu că avea deja biletele cumpărate, cele mai bune locuri de pe primul rând.

Am crezut că mi-a înțeles mesajul ultima oară când am venit cu ea la teatru. Faptul că am adormit de la începutul piesei și nu am reușit să rămân treaz până la sfârșit, oricât de mult s-a străduit să mă ciupească pe ascuns, ar fi trebuit să o convingă că nu era locul potrivit pentru mine.

Îmi place atenția ei, dintotdeauna a știut cum să ne lege familia frumos. Mereu a avut grijă să mă invite la cinele delicioase de sărbători sau orice altă ocazie importantă. Mama este un stâlp important pentru mine și tatăl meu, doi bărbați obsedați de muncă. Din acest motiv, încerc săptămânal să îi ofer câteva ore din timpul meu. Fie o cafea, un prânz, o plimbare, o sesiune de cumpărături, uneori chiar și o vizită neanunțată la mine în birou.

În acest moment aș fi preferat oricare dintre variante, numai să nu fiu aici, lipit de un scaun, cu zeci de oameni în jurul meu care vor fi martori somnului meu cât de curând.

Mă simt abandonat imediat ce îmi arată care sunt locurile noastre și nu îmi rămâne altceva de făcut decât să o aștept liniștit până când termină de vorbit cu prietenele sale. Dacă aș fi știut că tortura va fi și mai profundă, l-aș fi chemat și pe Preston. Din fericire pentru el, nemernicul are parte de mai multă distracție astăzi, din moment ce soția și fiica lui sunt plecate în vizită la părinții săi.

Mă uit în jurul meu şi pot să jur că sunt cel mai tânăr, însă nici nu mă așteptam altfel. Nu sunt absurd să mă consider genul de om care ar putea oferi vreun exemplu în materie de stabilitate și maturitate, însă mai nou, tinerii din ziua de azi își petrec serile prin cluburi, făcând pariuri idioate și sărutând străini la întâmplare. Nicidecum nu se torturează privind ore întregi o piesă plictisitoare de teatru.

Șaptezeci și cinci de minute durează întreaga suferință fizică și psihică. Pe lângă faptul că nu am reușit să fiu deloc atent, Preston a fost ca un ghimpe dureros, având grijă să îmi facă în ciudă din zece în zece minute. Nu m-am înfuriat neapărat pentru că se afla într-un bar, alături de Tyrell și Landon, urmărind un meci de fotbal, chiar dacă pozele lui au fost destul de exagerate. Am înnebunit de nervi pentru că tot ce am putut să fac a fost să mă gândesc la acea seară blestemată, pentru care Preston este singurul vinovat.

Mama îmi zâmbește discret, iar ochii îi sclipesc de fericire, cel mai probabil crezând că nu am adormit datorită interesului meu. Nu îi pot spune că abia am așteptat să le mulțumesc actorilor în gând atunci când piesa se termină.

Mă pregătesc să mă ridic de pe scaun fără să mai aştept să fie trase şi cortinele, însă o claie de păr blond îmi atrage atenţia şi mă transform în stană de piatră atunci când o recunosc. Creierul meu refuză să reacționeze, deși ochii îmi confirmă realitatea.

Amintirile mă invadează imediat și îmi pierd răsuflarea. Visul meu devine realitate și nu îmi vine să cred că o am în fața ochilor mei. Nu înțeleg ce caută lângă toți actorii de pe scenă, deși e posibil să fi fost aiurit și suficient de prost încât să nu o văd. Totuși, cu o privire mai atentă, îmi dau seama după hainele pe care le poartă că nu are nicio legătură cu piesa de teatru.

Rămân blocat pe scaunul meu şi nu știu cum să reacționez. O văd râzând cu gura până la urechi. Radiază de fericire. Când toți actorii se prind de mâini și fac plecăciunea de la final, pare atât de absorbită de ceea ce face încât îmi transmite toată starea ei de euforie. Fără să vreau, încep să zâmbesc și eu, vrăjit de chipul său angelic și frumos.