Un nou sfârşit

10. Joy

20. Să fumez și să beau alcool

22. Să dansez toată noaptea

26. Să sărut un străin

Mă împiedic de pragul de la intrare și aproape că mă prăbușesc pe podea. Reușesc să mă sprijin la timp de peretele din stânga mea și-mi recapăt echilibrul. Mi-aș dori să spun că am scăpat ușor, însă tot holul se luminează și, imediat ce îmi ridic ochii, întâlnesc privirea confuză a mamei mele.

În prima fază, probabil se gândește că îmi este rău. De aceea se și apropie disperată de mine și mă prinde de umeri. Totuși, din nefericire pentru mine, mirosul de alcool este mult prea puternic. Când realizează nesăbuința mea, ochii i se întunecă, iar strânsoarea îi devine încordată și puternică.

— Ce a fost în capul tău?

Sunt prea amețită ca să îi ofer un răspuns plauzibil, dar nu suficient de beată ca să îi ignor întrebarea.

E prima oară când văd cu adevărat expresia furioasă a mamei mele. În seara asta am adus-o la limita răbdării și i-am trădat încrederea, însă chiar și așa, nu-mi place deloc alegerea ei de a-și folosi cuvintele.

— Nu e atât de grav pe cât pare, îi răspund, încercând să fiu coerentă.

Poate că sunt mai amețită decât mă așteptam. Trebuie să recunosc, încercarea lui Karly de a-mi pune alcool în suc fără ca Rowan să își dea seama a avut un succes fantastic. Unul fără de care nu cred că m-aș fi distrat așa cum am făcut-o.

— Miroși numai a alcool și a tutun. Și este trecut de miezul nopții. Ai o explicație?

Conform regulilor sale, eu ar trebui să fiu tratată exact ca un glob de cristal. N-ar trebui să-mi fie permis să fac alte activități în afară de a respira și de a mânca. Din păcate pentru ea însă, nu îi mai pot respecta dorințele.

— Mi-ai fi cerut o explicație dacă situația mea ar fi fost diferită?

Probabil întrebarea mea trezește un sentiment de vinovăție, pentru că își deschide gura să îmi spună ceva, dar o închide imediat la loc.

— Ți-ai luat medicamentele în seara asta?

— Nu le-am luat, recunosc și asta doar pentru că ar fi fost un dezastru dacă aș fi respectat tratamentul.

— În regulă. Discutăm mâine mai multe, de față cu tatăl tău. Să mă chemi dacă ai nevoie de ceva, te rog. Noapte bună!

Durerea mă îmbrățișează încă o dată. În noaptea asta, nu am niciun medicament pentru ea și sub nicio formă nu am de gând să îi spun mamei cât de rău mă simt.

Îmi zâmbește cu jumătate de gură, dar privirea ei transmite doar dezamăgire. Ciudat sau nu, reacția ei are un impact atât de plăcut pentru mine. Pot să mă descurc cu morala de mâine, pentru că în acest moment mă simt o adolescentă atât de normală. Aproape invincibilă.

Teama de necunoscut mă încolțește. Nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine. Îmi doresc să pot opri timpul măcar pentru o clipă și să mă bucur din plin de tot ceea ce simt și trăiesc.

Mintea mea nu are un buton de oprire. Și aparent, nici inima mea. Îmi petrec toată noaptea gândindu-mă la el, la buzele lui străine și calde, rememorând primul meu sărut.

Nu-mi aude nimeni suspinele inimii îndurerate. Nu-mi înțelege nimeni pofta de viață, de libertate.

E imposibil să-ți imaginezi cum ar arăta viața dacă zilele ți-ar fi numărate. Probabil de aceea mama nu-mi poate accepta răzvrătirea. Pentru părinții mei, sunt doar un copil bolnav care trebuie protejat cu orice preț. Singura lor problemă este că nu realizează cum scutul lor protector se transformă într-o temniță. Nu-și dau seama că privându-mă de viața reală, mi-o scurtează pe cea de prizonieră.