Prima iubire

Capitolul 5

Am îmbrăcat pijamalele Deliei, care îmi erau puțin cam mari. Era ea slăbuță și nu foarte înaltă, dar eu sunt mai pitică. David m-a întrebat dacă vreau să dorm singură sau cu el. Am zis că îmi e egal și să facă exact cum vrea el.
A zis că doarme cu mine. M-a dus în camera lui. O cameră mare, cu un pat de două persoane, cu un birou și multe lucruri foarte interesante și masculine. Avea un dulap foarte mare, din care nu se putea vedea decât o mânecă vișinie prinsă între uși. Mi-a zis să îl aștept cât el merge să se schimbe. M-am așezat pe scaunul de la birou și am început să mă învârt. După puțin timp se întoarce David îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți și atât. Abdomenul sculptat arăta foarte masculin. Se vedea că pentru pătrățelele alea a muncit ceva. M-a oprit din învârtit.
-Ești așa copilăroasă și pitică!
-Ba nu!
-Și asta îmi place la tine.îmi sărută obrazul și se aruncă în pat.
-Cum de știi așa bine să mă lași tot timpul fără cuvinte?spun eu și încep să râd, urmând ca și el să râdă.
Lacrimi au început să cadă. Obrajii îmi erau inundați de apă. Mi-am pus fața pe genunchi. David se ridică repede și vine și mă ia în brațe, punându-mă pe pat.
-Ce e, pitico? Unde e zâmbetul ăla frumos?
-David... îmi ... e frică...poate...poate...tata...a pățit... ceva.m-am chinuit eu să rostesc printre suspine.
-Dacă se va întâmpla ceva, eu voi fi aici! Pentru tine! Promit.
-Te iubesc.. am spus eu, din nou printre suspine.
-Și eu, pitico! Și eu!
Până la urmă am reușit să mă liniștesc și m-am pus în pat, deoarece era ora 1.
-Înainte să te culci, unde e zâmbetul meu preferat?
I-am zâmbit repede și m-am întors spre partea dreaptă, spre perete. El s-a foit puțin și apoi și-a pus brațul peste șoldul meu și m-a prins de mână, ținându-mă foarte strâns.

~dimineață~

-Neața, pitic!
Am luat perna de sub capul meu și am aruncat după el.
-Dar îmi e somnnn.. m-am plâns eu ca un copil mic.
-Azi nu mergi la școală, dar trebuie să te trezești.m-a pupat pe obraz și a ieșit din cameră.
-Staii! De ce nu merg la școală?
-Ca să vezi ce e cu tatăl tău, micuțo!a strigat de după ușă.
M-am ridicat obosită din pat, de parcă nu am dormit toată noaptea. M-am îmbrăcat și am ieșit din cameră.
-Neața, Deli!îi spun cu zâmbetul pe buze.
-Neața, drăguțo! Ce vrei să mănânci?
-Aș vrea un fruct, dacă aveți. Un măr, o bananană, o pară..ce aveți.
-Avem mere, pere și struguri. Ce vrei?
-Orice.. vreau doar să mănânc un fruct și să plec să văd de tata.
-Îți fac un mini-platoaș cu fructe. Aa, da, poliția a sunat aseară și au zis că (,) continuă căutările astăzi, de la 7:20. Adică, chiar acum.
-Ok. Mulțumesc!
Intră David în cameră.
-Pe cine bârfiți? Pe mine?spune el ironic, iar noi râdem.
-Da, pe tine!spun eu, la fel, ironic.
După ce am mâncat, am mulțumit că m-au ținut și de ospitalitate și am plecat spre parc, unde erau 3 mașini de poliție și bandă din aceea, izolatoare la intrări în parc.
Am trecut peste acea bandă, când un polițist m-a oprit.
-Unde mergeți, domnișoară?
-Sunteți aici pentru tata. Vreau și eu să-l caut. Nu pot să stau și să privesc de afară!
-A, bine. Intră.
Am intrat și m-am dus direct la doamna care coordona totul.
-Bună ziua! Eu sunt fiica lui.. ați găsit ceva?
-Încă nu, puștoaico! Îmi pare rău.
Am început să mă plimb și să-l caut. A fost cel mai oribil și prost lucru pe care l-am făcut. După o căbănuță mică, era trupul tatălui meu. Am început să țip și să plâng, iar toți polițiștii au sosit repede acolo. Pe peretele căbănuței scria cu sânge "ți-am zis să-l lași în pace, că o vei păți! Nu m-ai ascultat!". Țipam atât de tare, încât unul dintre polițiști m'a luat pe sus și m-a pus pe bancă.
-Puștoaico, puștoaico! Gata!
-Era singura mea familie! Mama a murit! El a murit! Cine urmează?! Prietenii mei?!
-Gata! Vreau să te întreb ceva și să fii foarte atentă. Ascultă-mă.
Deși am încercat să mă opresc, încă suspinam.
-De ce era scris pe peretele cabanei acel lucru? Cine crezi că a făcut asta?
-Un băiat din clasa a zecea, din școala mea. Mi-a zis să îl las pe un băiat care mă place și pe care îl plac în pace. Dar eu nu-l credeam în stare de asta! Îl urăsc!
-Unde locuiește?
-Nu știu, dar acum e la școală!
Am plecat la școală, împreună cu polițiștii, eu plângând. Am intrat în clasa lui, m-am uitat la el și am țipat:
-Tu ai făcut-o! Ești oribil!
Plângeam și țipam ca o nebună, toți uitându-se la mine, chiar și profesoara. David se ridică repede de pe scaun și vine și mă ia în brațe.
-Va fi bine! Va fi bine! Îți promit! Vom trece peste asta împreună!îmi tot șoptea, dar eu nu credeam că poate să fie bine.