Patul durerilor

1.

- Alo? strig , iar ecoul vocii mele doboară recordul de 15 secunde. Unde mă aflu? Mă ridic de pe jos și încep să merg , dar cioburi de sticlă îmi taie tălpile picioarelor, iar acestea încep să sângereze și să mă ardă, căldură care-mi urcă în tot corpul. Fără să îmi pese de durere, o iau la goană și practic alerg de nebună în jurul nicăierilor. Ce ar trebui să făc? Vreau să știu unde sunt!
- Ajutor! încep să țip speriată, unde mă aflu? De ce-mi faci asta? spun și mă arunc în fund în timp ce lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji. Mă uit acum la tălpile picioarelor care-mi sunt rănite , iar sângele nu contenește să curgă. Vreau să merg acasă! Lasă-mă să plec, eliberează-mă , țip nervoasă.

O liniște de mormânt pune stăpânire pe locul sumbru.

În încăperea albă se  pot distinge  acum perfect contrastul dintre alb și roșu, alb și urma piciorului meu format de sângele cald. E ca atunci când, pe zăpada virgină, pură e sacrificată cea dintâi fiintă . În acele momente grele, animalul își dorește să fugă, să scape de primejdie uitând de durere pentru o clipă, dar durerea există. E acolo , undeva, și îi distruge sufletul. Știe că va muri, știe că în curând sufletul său se va depărta de la corp ș va pluti în neant. E conștient, doar că își dorește ca măcar să încerce să scape, să știe că n-a murit în zadar.

Încep să plang pentru că ultima mea scăpare e să mă descarc... Eu nu sunt un animal care luptă, nu sunt o ființă care să dea tot pentru ceea ce-și dorește sau cel puțin acum în momentele acestea,nu. 

Voi renunța?

-Taci! Se aude o voce de sus de undeva. De ce plângi? Oricum niciodată nu vei ajunge unde-ți dorești! Îți aduci aminte ce-ai făcut? mă întreabă vocea ,o voce atât de cunoscută urechilor mele . Îmi e imposibil să răspund pentru că știu exact cu cine vorbesc ...sunt eu!

Hei guys,deci asta e primul capitol ,sper sa va placa . Astept parerile ,criticile si voturile voastre. Pana data viitoare,hugs and kisses from me!