Patul durerilor

10

Legată strâns cu ața creată de paianjenii enormi, alunec afară din tunelul întunecat , ajungând lipită de șinele unei căi ferate. Tot ce pot face e să-mi ridic capul căci în rest tot corpul meu e paralizat în întregime.

Fără nimeni în jur, fără măcar o speranță cât de mică care să mă scoată din această situație, încep să plâng. Cred că v-ați dat seama deja că sunt cam slabă de îngeri.De ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea?

O tentă de fum străbate cerul despicându-l în două, iar ochii mei plânși și roșii observă cu stupoare faptul că un tren se îndreaptă cu viteză spre mine. Șinele se mișcă sub greutatea enormă a trenului, iar zgomotul produs sună ca și niște unghii care zgârie o tablă. Pielea mi se face asemeni celei de găină, iar inima îmi e cât un purice, chiar voi muri aici și acum?

Fata aceea ciudată stă pe botul trenului râzând ca o nebună ce e, iar eu încerc să mă zbat însă nu mă pot mișca. Trenul șuieră cu putere anunțându-și sosirea , simțind pe propria piele că e din ce in ce mai aproape. Un ultim țipă de frică îmi iese pe gură , acesta reușind să trezescă și cei mai vechi morți de pe Pământ.

-Kara scumpo, nu te mai agita atâta faci ca totul să fie mult prea amuzant pentru mine. Nu vei muri acum.

Trenul este la un milimetru de mine , iar ochii mi se închid pentru că nu-mi pot vedea moartea. Șinele ce mă țin captivă se topesc ca băgate-n foc, iar eu deschid acum ochii văzând clar , în căderea mea, cum trenul își vede liniștit de drum. Am scăpat...