Fighting

7. Ce se întâmplă cu Derek?

După 3 ani

Din nou stau trează până la ora 4 dimineața așteptându-l pe Derek. Deși memoria mea este în același stadiu ca și în momentul ieșirii mele din spital de acum 3 ani, cu ajutorul lui Kim am reușit să trec mult mai bine peste moment. Defapt, tot cu ajutorul ei, Derek și-a găsit iubită: chiar pe ea. Derek nu a acceptat ca eu să nu locuiesc cu el, astfel că de atunci stau cu el în casa părintească după cum zicea el. Kim stă aproape tot timpul cât nu este la servici cu noi, uneori nu mai merge la ea în apartament cu zilele.

Din păcate, de ceva timp Derek s-a schimbat considerabil eu atest că se droghează, Kim nici nu vrea să audă de așa ceva, ea nu-l crede în stare. Având în vedere că amândouă îl știm de trei ani, pot spune că îl cunoaștem la fel, însă faptul că cu ea vorbește mult mai mult, s-ar putea să știe unele detalii pe care eu nu le cunosc. În orice caz, știu sigur că ea suferă teribil din cauza lui de câtva timp.

Nu vine acasă decât foarte rar, iar când vine merge direct la somn. Având în vedere că am jurat să nu mai vorbesc, nu am cum să îl cert, dar nu mă împiedică să nu îi scriu tot ce am pe suflet pe o hârtie. Da, asta este metoda prin care comunic cu exteriorul când sunt absolut nevoită. Nu îmi place nicidecum limbajul semnelor sau alte chestii legate de tehnologia avansată. Eu nu mai vreau să comunic cu nimeni. Este simplu.

Kim plânge pe canapeaua din living în timp ce eu@ îmi scriam discursul pentru fratele meu. După zece minute a apărut și el, iar atunci i-am dat lui Kim foaia pentru a o citi în locul meu. Conținutul suna ceva de genul:

„Ce se întâmplă cu tine în ultima vreme? De ce nu vi zile întregi acasă? Nu știu ce faci, dar nu crezi că ar trebui să stai mai mult cu Kim? Serios acum, de ce te droghezi? Pentru că e clar că asta faci! Știi ceva? Nici nu vreau să îți aud justificările, doar vreau să încetezi cu ceea ce faci până nu e prea târziu."

-Ei bine, nu îmi pasă de ceea ce credeți voi! Kim, dacă nu mai poți, pleacă! Iar tu, tu nu reprezinți nimic pentru mine, doar o ființă de care la un moment dat mi s-a făcut milă. Ca de un câine al străzii pe care aș vrea să-l adopt! 

Mă uitam la el printre lacrimi și încercam să număr secundele până când se va prăbuși la pământ, pentru că abia se mai ținea pe picioare. Imaginea aceasta a lui mă termina psihic, nu puteam crede că a decăzut în așa hal. Cu toată părerea de rău pentru Kim, eu nu mai rezistam să-l văd așa și nici să-i mai aud cuvintele usturătoare. Am urcat la mine în cameră, am luat cheia ascunsă de mine de la casa noastră și am plecat.

Ieșind în aerul puternic al nopții realizam că dacă Damian mă vedea, clar mă pedepsea pentru că regula numărul unu era "Nu circula noaptea neînsoțită de mine!„ De data asta era necesar, pe lângă asta nu mă interesează că sună ciudat, dar îmi place să cred că acești trei ani sunt doar un coșmar prost regizat de mintea mea.

Grăbesc așadar pasul și în scurt timp ajung în fața casei imense pe care mă mir că mi-am amintit-o. Inima îmi bate atât de tare încât simt că îmi explodează pieptul în curând. Cu excepția florilor multicolore inexistente, totul este la fel. Pătrund în interior după ce deschid ușa cu cheia. Primul loc pe care doresc să-l revăd este camera noastră, unde mirosul atât de bine cunoscut îmi invadează mintea și simțurile.

Mă prăbușesc pe perne și încep să plâng până rămân fără lacrimi. Ajungând în acest loc realizez că deși a trecut o groază de vreme eu tot nu m-am împăcat cu ideea că el nu mai este lângă mine. El este singura mea amintire pentru că este și cea mai puternică. Nu știu cum, dar în mod automat mă duc la unul din sertarele din camera alăturată și scot dintr-o carte o foaie pe care scriau 4 versuri. 

În acel moment mi-am amintit povestea întregii hârtii și pentru prima oară de atât de mult timp am zâmbit când am văzut data de 14.02. În momentul următor am deschis dulapul și am luat prima cămașă găsită, am îmbrăcat-o, am pus biletul în unul din buzunare și am plecat înspre cafeneaua noastră care cu puțin noroc o voi găsi deschisă.

Pe la jumătatea drumului (oricât de banal/clișeic/aiurea ar suna) simțeam o prezență în spatele meu și nu una neîngrijorătoare. La un moment dat mă enervez și mă întorc brusc. Nu mare mi-a fost mirarea când aproape că m-am izbit de corpul imens al unui tip. Din spate mă simt prinsă în brațe și atunci începe panica. Oricât de tare mă zbat este în zadar pentru că este prea devreme ca cineva să vadă ceea ce se întâmplă.

Și totuși, ce se întâmpla? Acesta era momentul în care am fost răpită de banda( dacă o putem numi așa) unui rus periculos. Detaliile le-am aflat mult mai târziu, așa că toate la timpul lor să nu induc pe nimeni în eroare. Tipii care m-au prins mi-au pus o cârpă pe față, iar de aici nu mai pot să îmi amintesc nimic.

Când m-am trezit a fost momentul în care am avut parte de un șoc puternic și nu mă refer doar la cel cauzat de găleata de apă rece ce mi-a udat tot corpul. Eram așezată pe o pătură într-un fel de celulă de închisoare, nu știu cu ce altceva să o compar având în vedere pereții de piatră și umiditatea din jur. O celulă tipic evului mediu pot adăuga singurul element ce lipstește sunt șobolanii. Să vă zic că nu era nicio sursă de lumină? Sau că era extra frig?

-S-a trezit prințesa! Acum va vedea dobitocul de frate-tu cum este când te pui cu șefu'! Nimeni nu-l trădează! 

Cu această replică cei doi pleacă. Confuzia pune stăpânire pe mine în același timp și disperarea. Singurul lucru pe care îl pricep este că Derek a avut de a face cu tipii aceștia și șeful lor și nu a făcut treabă bună, ci doar i-a înfuriat. Dovada vie sunt eu și faptul că în loc să beau o cană de ciocolată caldă la o cafenea din centrul orașului, stau aici și tremur de frig. Minunat! Ce poate fi mai rău de atât? Proastă idee, pentru că aveam să aflu asta cât de curând.