Plenilunium - Arhas Rahailhil (Începutul Luptei)

Capitolul 17 - Un Vârcolac Distrugător

 Sincer sa fiu, nu am vrut ca aceasta sa fie varianta care o postez, dar, daca ma mai uitam la ea, mai stateam o luna sa gasesc varianta potrivita:)). IDeea este ca m-am pierdut la descrierea capitolului, dar, sper sa va palca, si sa nu va plictiseasca:).

______________________________________________________________________________

    Nu era greu ca cineva să-și dea seama că Claudiu era chiar nervos. Se plimba de sus în jos în gaura aceea, și, din clipă în clipă, mai arunca câte un ochi după acel zid invizibil. Nu-i venea să creadă că până și Diana l-a lăsat singur, aici, să se lupte cu conștința. Camera îi se părea foarte mică acum. Ba chiar mai mică ca niciodată. Îl strângea. Îi făcea inima să-i bată din ce în ce mai tare, și, cu toate aștea, îl făcea să-și spună rugăciunea. 

   Nu mai era mult până când Luna o să fie pe cer. Nu știa asta cu siguranță. Dar o simțea. Ceva înăuntrul lui îi spunea că o să fie de rău, că o să se lase cu sânge...

- Poți să ieși acum... O voce foarte cunoscută se auzea de dincolo de zidul invizibil. S-a întors către el și imediat s-a dus acolo încruntat. Pe partea cea laltă stătea Katherine, calmă. De data asta avea o rochie verde și zâmbea.

- Nu pot să cred! Spuse Claudiu trăgâd o gură de aer. Unde naiba ai fost? La întâlnire? Ce naiba ai făcut? Cu aștea spuse, a ieșit din gaură și a început să meargă în dreapta, către sala cea mare, nervos.

    Nu au vorbit deloc pe drumul către sală. Dar, o auzea cum îl urmărea, încet-încet, dar, chiar dacă el se grăbea, ea era mereu în spatele lui. Când au ajuns în sală, Claudiu a observat că toate privirile s-au îndreptat către el. Toți stăteau pe scaune, care erau legate de perete. Nu le văzuse ultima oară, dar, când știi că în spatele tău e o Vrăjitoare, nu te mai poți mira de nimic. 

   Nu a dat importanță la nimeni, și s-a grăbit către ușa uriașă a Castelului.

- Mult noroc, Claudiu! O voce, de fată, se auzea din spatele lui Claudiu. S-a oprit un pic, și după câteva secunde s-a întors, zâmbind. În fața lui stătea Diana, cu mâinile una-n alta și se uita la el, zâmbind și ea.

- Mulțumesc! Spuse el, și s-a reîntors către ușă. A ieșit pe ea, și s-a închis în urma lui.

   Afară era întuneric, se vedea doar lumina făcută de acele stele infinite. A coborât în curte, și s-a îndreptat către poartă. Când a ajuns la ea, Claudiu a mai văzut 10 băieți, stând cu mâinile strânse în pumn, și încordânduse. Claudiu știa la ce se gândeau... Era imposibil să nu știe. Dar, i-a lăsat în spate, și, când a ieșit pe poartă, a început să fugă, cât de tare putea. 

   A fugit două minute, două minute în care mereu arunca câte un ochii peste umăr să vadă dacă ceilalți s-au transformat, dar, spre bucuria lui, erau tot acolo. Se temea... Nu știa ce o să-l aștepte, sau cum o să fie. Era pentru prima oară când se transforma și era conștient... Poate... Poate Katherine s-a gândid la un plan, își spuse el și imediat simții o durere în picior, ca și cum a călcat pe un cui. A început să cadă, în timp ce a scos un țipăt de durere. Când a fost la pământ a pus mâna la picior, a pipăit, și a o observat ce era. Oasele, unul dintre ele, a plecat de la locul lui. Asta este, își spuse, și se ridică, încet-încet, într-un picior. A stat puțin să vadă de unde provine durerea, și a început să meargă pe vârfuri. 

   Trebuia să fugă, ăsta era singurul gând care îi trecea prin minte. Trebuia să fugă înainte ca să se transforme... Înainte ca să... O altă durere, una care venea de la abdomenul lui, l-a făcut să cadă pe pământ, cu un alt țipăt de durere. A început să se răstăgolească și să-și pună mâna în diferite locuri pe abdomen. Simțea cum oasele îi iasă din corp, le simțea... 

   A încercat să se ridice, dar a picat din nou la pământ din cauza celuilalt picior. A simțit aceași durere, ca și în piciorul drept. Acum era la pământ, urlând, cu mâinile pipăind abdomenul și cu genunchii ridicați, ca să poată să calce pe oasele care au ieșit din picior. Nu mai putea să facă nimic, decât să se răstăgolească și să se roage că chinul o să se termine mai repede... Dar, nu se termia. Pe pielea lui a început să-i crească păr, încet-încet. 

   Cu gura deschis de la puterea cu care țipa, s-a ridicat pe coturi, cu tot corpul lăsat jos, și a încercat să meargă, dar, deodată, picioarele au început să se îngroase, la fel și mâinile și abdomenul. Începea să meargă, din ce în ce mai mult, cu țipătele să se oprească, dar, durerea să crească. 

   După câteva secunde, când i-a crescut păr des pe față, mâini și picioare, fața a început să i se lungească, să-i crească un nas mare, și alb, din ochii să-i iasă sânge, și urechile să i se facă ca unui lup. Mâinile lui erau deja cu degete lungi, negre, și cu niște ghiare de felină. Picioarele erau la fel, doar că, puțin mai mari decât mâinile. 

   Acum a înceut să meargă, în patru labe, către direcția opusă Castelului. Trebuia să meargă, cât durerea i-a dispărut, și cât mai era conștient... Trebuia... Dintr-o dată a scos un țipăt îngrozitor, care suna mai mult a mârâit de lup nervos, și a picat la pământ, cu ochii în lacrimi de sânge. 

  Oasele i-au început să se miște din nou, și, abdomenul să crească mai mult, la fel mâinile și picioarele, rupând tricoul și pantalonii de pe el. În câteva secunde, în locul lui Claudiu, stătea Animalul de care se temeau toți din castel, și cei 10 Vârcolaci care îl priveau, uimiți, cum se luptă pentru a fugii cât mai departe. S-au dus către el, crezând că a pățit ceva, și, imediat Animalul a dat din nas, mirosind. Când Haita de Vârcolaci a fost lângă el, s-a ridicat, încet-încet, și s-a pus pe patru labe. A stat așa, câteva secunde, cu ochii închiși, și după aceea a scos un mârâit care a făcut haita de Vârcolaci să se dea în spate. 

  Ei arătau ca niște Lupi, doar că erau mai mari. Blana le era neagră, pufoasă, iar ochii lor erau de diferite culori, ca în realitate. Când au ajuns la vreo 10 metri de Vârcolacul imens, au început să mârâie la el. El nu a făcut nimic, a deschis doar ochii roșii, și s-a uitat în jur. Imediat a început să miroase din nou. Simțea, la Haita de Vârcolaci din fața lui, ceva ce-i trebuia. Inima le bătea, sângele le curgea prin venele groase. Asta-i trebuia. Sângele lor, inima lor. 

  Fără să se gândească la ceva, foarte repede, s-a lăsat în fața, împingând din picioare în pământ, și trăgând cu ghiarele, și s-a aruncat către un Vârcolac din fața lui, prizându-l cu dinții uriași de o labă când a încercat să fugă. Imediat acel Vârcolac a început să mârâine, de durere, și ceilalți s-au aruncat pe Claudiu. Toți îl mușcau de pe unde apucau. Alții de picioare, alții de spate, de piele. Dar, cu toate aștea, nu l-au oprit pe Vârcolac să se ridice în labele din spate, și să se lase pe spate, peste vreo 4 Vârcolaci. Imediat, s-a auzit și din gura lor o mârâitura de durere și sunetul când se sparg oase, când el s-a ridicat, ei au rămas acolo cu ochii deschiși. Cel care a scăpat din gura Vârcolacului a început să fugă către Castel, șchiopătând, fără un picior. Celălalt picior era în gura Vârcolacului, care încerca să-l mestece. 

   Ceilalți 5 Vârcolaci rămași în fața lui, s-au uitat unii la alții, și după aceea au început să fugă către Claudiu, cu gura deschisă. Când au ajuns aproape de el, Vârcolacul și-a îndoit labele din față, și, ceilalți s-au urcat pe el Imediat Vârcolacul s-a ridicat, arucândui cu putere în spate. S-au întors de câteva ori în aer, și patru dintre ei au picat aproape de el, mârâind de durere, dar, unul, pe care l-a aruncat cel mai tare, a zburat pâna la Vârcolacul care fugea către castel, șchiopătând, și, l-a trântit la pământ, mârâind amândoi. 

   S-a întors și el, și a început să fugă către cei doi, care erau aproape de poarta Castelului. În cinci secunde era lângă ei, și, la prins pe cel fără un picior de coadă cu gura, și a început să-l tragă în spate, încet-încet. Gata. Acum avea ce-i trebuia, putea să plece, să mănânce, să se murdărească cu sângele acelui animal pierdut în propiul lui coșmar... Dintr-o dată s-a auzit un sunet asurzitor, care l-a făcut pe Vârcolac să tragă mai tare, ca să reușească să mănânce... Dar, nu după mult timp, l-a lăsat. Scoțând un mârâit din gură, s-a ridicat pe labele din spate, și imediat a picat la pământ, lângă celălalt Vârcolac, cu gura deschisă.