Plenilunium - Arhas Rahailhil (Începutul Luptei)

Capitolul 7 - Incercarea

   Buna:) Dupa o luna, aproape, am mai postat un cap:). Au fost zile plictisitoare...in care nu am mai citit aproape nika si nic inu am scris:). So....e un cap mai lung...(decat de obicei) si...este doar descriere. In acest cap vreau sa va arat, cat de putin, ce poate si cum arata acest Varcolac:). Sper sa am mai putine greseli...si...sa va placa:)... So...Dupa ce il cititi....sa fiti duri:) Cat puteti voi de duri!:) Dar bine inteles....sa imi spuneti si ce va placut;)). Multumesc mult:).

________________________________________________________________________________

   Soarele apunea încet-încet. Pădurea era acoperită de culoare sângerie pe care soarele o are la amurg. Păsări, lupi, veverițe, vulpi, încercau să își găsească un loc înainte ca întunericul să pună mâna pe padurea acea care acuma părea că a luat foc. Se temeau... Ceva le-a trezit frica acea de care nu poți scăpa până în momentul în care motivul fricii tale nu este distrus. Lupii care doreau o veveriță, doreau să o țină sub labele lor, să se murdărească cu sângele ei, să să hrănească cu carnea și oasele ei, fugeau pe lângă ele ca și cum ar fi fost o turmă uriașă care încearcă să fugă din calea unui monstru, din calea la ceva care încerca să îi sperie, care le dorea moartea. 

   Nimeni nu încerca să omoare sau să mânce pe nimeni. Știau că nu era bine, și că, dacă până acuma erau șefi peste pădure, acuma sunt doar niște vizitatori nepoftiți. Știau doar că trebuie să se ascundă înainte ca Luna să fie pe cer, înainte ca soarele să dispară și să îi lase în mâna sorții. Păsările își luau zborul din copacii mari și groși și zburau pe cer, departe de pădure, departe de pământul tare și rece. 

   O umbră mare a apărut deasupra padurii. Erau păsările care zburau din calea monstrului și care dădeau semn la toate viețuitoarele de acolo că se apropia ceva rau de ele. Și aveau dreptate! Luna plină era pe cer. Soarele nu mai putea să le ajute pe aceste animale să supvrațuiască, și, din centrul pădurii întunecoase se auzea cum un animal se apropie de ele. Se auzeau pașii unui animal nervos care fugea necontrolat și însetat de sânge.

  Lupii și Vulpile au  început să fugă și mai repede lăsândule pe Veverițe singure în întuneric fără nici o apărare. Parcă pădurea a luat foc. Toți fugeau în diferite parți. Cei care puteau se cățărau în cel mai înalt punct al copacilor. Veverițele lăsau tot ce aveau în mână și fugeau alături de copiii lor. Se apropia din ce în ce mai mult. Pașii lui se auzeau din ce în ce mai mult și mai aproape până când s-a oprit după un tufiș uriaș. Atuncea pașii s-au oprit și, la fel au făcut și toate animalele. 

  Ceva era în acel tufiș uriaș. Ceva mare și negru. Ceva care răsufla greu. Ceva care le putea auzi, le putea simți teama la toate animalele din fața tufișului. Undeva în fața tufișului, cam pe la 10 metri, într-o poieniță, stăteau 4 lupi, iar, în spatele lor, stăteau 10 veverițe tremurând de frică. Lupii, care erau nervoși pe necunoscut și care încearcau să le apere pe veverițe se uitau unii la alți. Unul dintre ei a ridicat capul lui mare, a deschis gura și a scos un urlet ascuțit din gât. Când a lăsat capul în jos s-a întors către cel care stătea în dreapta lui și a dat din cap. 

  Acum nu se mai temeau. Frica de neconoscut trecea cu fiecare secunda care se scurgea, și, cu fiecare pas pe care îl auzeau. Ceva se îndrepta spre ei. Dar, de data asta nu era ceva așa mare cum era cel care stătea ascuns după tufiș. Erau mai mulți. După câteva secunde pașii se auzea mai încet, iar, din spatele tufiselor după care stăteau lupii și veverițele au ieșit, încet-încet, 20 de lupi negri și nervoși. Cei patru lupi nu și-au schimbat pozița, înafara de unul singur. Cel care a lătrat la tufis. S-a întors către ceilalți și a deschis gura fără să scoată nici un sunet.