Interviu cu autori si personaje

Sarah Mia Wilson- Spionaj si alte belele

1) Draga Sarah ai avut o copilărie nefericită, apoi ca din senin ai fost recrutata. Ce crezi despre mentori personali si despre faptul că au voie sa va bata?

In primul rand, tin sa iti multumesc sincer pentru ocazia de a oferi acest interviu, sunt atat de fericita ca pot discuta cu voi, cu ,,micii spioni", dupa cum va numeste Paty. Intr-adevar, din pacate, inca de mica am crescut intr-un mediu obscur si foarte agresiv, asadar nu pot spune ca aceste ,,drepturi" ale mentorilor personali m-au surprins foarte tare, insa categoric m-au scarbit pana peste masura. Faptul ca Aaron si ceilalti profesori isi raneau in asemenea moduri elevii ce erau speriati si vulnerabili, este infricosator si trist, o nedreptate inimaginabila si de-a dreptul revoltatoare. Este dovada clara a faptului ca oamenii puternici si bogati au dreptul sa ii calce efectiv in picioare pe cei saraci si slabi, si din nefericire, acesta nu este un fapt inventat ori fictional, este o pura lege nescrisa dupa care omenirea de pretutindeni functioneaza intr-un mod gresit, complet gresit. Niste reguli atat de nedrepte si ridicole, date intr-o societate pentru care regulile reprezinta totul, este pura ignoranta. Totusi, eu pot fi multumita de faptul ca am avut norocul de a nimeri pe mainile unui om precum este partenerul meu, Jacke Deville.  

* credema că plăcerea e de partea mea, Sarah ești o persoană minunată și deosebita la fel si tu Paty❤

2) Ai fost singura care a reușit să evadeze, cum te-ai simțit?

Oh, ce vremuri stranii ! A fost o adevarata aventura pentru mine, totul era atat de nou si de confuz, ma simteam ca prinsa intr-un infinit labirint al disperarii iar libertatea, un lucru pe care mereu il considerasem obisnuit si banal, era acum cel mai indepartat lucru de mine, si ma temeam ca nu o voi mai recupera niciodata. Si era ciudat, stii ? Era ciudat pentru ca imi dadeam seama de faptul ca nu mai conteaza cat de repede pot fugi, pentru ca voi fi intotdeauna prinsa din urma, si oricat de bine as fi reusit sa ma ascund, as fi fost in mod sigur gasita - lucru care s-a si intamplat, in cele din urma. Inevitabilul se intampla intotdeauna iar A.S.I-ul isi va regasi mereu sufletele ratacite, pentru ca asta suntem noi de fapt : niste suflete zbuciumate si ratacite. Dar m-am simtit bine, pentru ca am crezut ca sunt puternica, invincibila chiar, ma gandeam ca pot face orice si ma voi putea feri toata viata si sa dau uitarii toate cele intamplate, credeam ca va fi floare la ureche. Si totusi, contrar a ceea ce imi spunea mintea, sufletul ma anunta ca nu voi mai putea fi niciodata cea de dinainte, din trecut. Dar am incercat, am incercat sa duc o lupta corecta si sa fac ceea ce se straduisera si celelalte vagi umbre sa faca : sa ies din intunericul absolut in care ma scufundasem atat de brusc.  

* chiar mi-a plăcut evadarea dar și mai frumos mi sa părut momentul când te-a găsit Jacke si te-ai urcat în mașină fără să îți zică❤

 3) Cum au fost momentele de dinainte de a exploda bomba ținând cont că o carai si pe Carla care era rănită?

Inainte de ajunge in agentie, nu cunoscusem niciodata adevaratul sentiment de frica. Aici am realizat ca exista momente, in viata fiecarui om, in care adrenalina iti fierbe pur si simplu in venele slabe iar inima iti bate atat de tare in piept incat ai strania impresie ca urmeaza sa explodeze din clipa in clipa, si ca nimeni si nimic nu va mai reusi sa te salveze vreodata de la o moarte inevitabila, iar atunci te gandesti : iata un mic adevar, vei muri. Oricat de repede fugeam, pericolul imi tot iesea in cale si ma pandea de la fiecare colt, timpul imi devenise imediat cel mai mare dusman si cel mai dur pericol dintre toate. Treceau secunde dupa secunde dupa secunde, iar eu ramaneam in urma iar Carla nu se putea trezi sub nicio forma. Am simtit cum moartea ma fugarea - asta este ceea ce am simtit atunci. Timpul o lua inainte si ma lasa prada flacarilor si infernului. Iar despre Carla...cred ca daca nu as fi reusit sa o scot de acolo, si as fi plecat pur si simplu fara sa privesc inapoi actionand chiar dupa principiul propus de ea ,,fiecare pe cont propriu", cu siguranta as fi abandonat si o parte din mine, in ciuda faptului ca pe vremea aceea nu eram prietene cum suntem acum. As fi fost o lasa, o tradatoare, un om ce nu merita ajutor ori respect din partea nimanui. Ce rost mai avea, totusi ? Preferam sa mor precum o eroina ( atribut ce nu mi se potriveste absolut deloc ) decat sa traiesc purtand eticheta de lasa. In orice caz, consider ca fiecare incercare la care sunt supusa are rolul de a ma invata ceva diferit, banuiesc ca totul s-a intamplat cu un scop atunci, la fel cum se intampla si acum. Sunt doar fericita ca am evitat o tragedie si ca amandoua suntem bine acum. Drept recompensa, am castigat o prietena loiala si adevarata, iar prietenia este un lucru extrem de important pentru mine.