Azi, o persoană (nu dau nume), m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zis că da, că sunt ok și nu am nimic. Dar a spus că, chiar dacă fac glume, râd și mă prostesc, ascund ceva. A zis că s-a uitat la mine, că s-a uitat în ochii mei și era sigur că ascundeam ceva.
Am încercat să-l conving, dar nu a mers. Mi-a ridicat mâneca bluzonului și a văzut tăieturi, mai exact, cicatricele de acum un an care acum s-au făcut albe.
Mi-a spus: "Cum reușești să nu o faci?".
I-am spus că pur și simplu nu o fac. Dacă mă tai, atunci o fac iarna, nu la începutul verii.
Mi-a spus că sunt puternică, dar eu am negat.
Mi-a spus că sunt o luptătoare, am negat din nou.
Mi-a mai spus că ar vrea să fim prieteni, a spus că în sfârșit a găsit pe cineva ca el, pe cineva care îl înțelege.
Dar eu am plecat. L-am lăsat acolo.
Mi-e frică să mă atașez de el și mi-e frică de gândul că vom ajunge să fim "prieteni", să-i spun tot, apoi el să ciripească la toată lumea ce știe despre mine. De aceea l-am lăsat să plece, i-am dat drumul și nu am mai vorbit cu el.
Nu va citi asta niciodată, oricum, nu știe românește :)).
Dar vreau să-i spun că îmi pare rău, că îl iubesc, dar nu am încredere așa multă în el încât să fim atât de apropiați cum își dorește el.
Ne putem saluta, putem vorbii despre cum a fost ziua, să glumim, să râdem, dar nu mai mult.
CITEȘTI
T E A R S
Acak"Everybody cries, honey." Ganduri, mici texte, versuri si momente depresive. Toate acestea le astern aici. Nu esti obligat/obligata sa citesti. Cartea asta nu e facuta pentru a fi citita, ci pentru a ma descarca.
