Cel mai bun prieten (BxB)

Capitolul 4

Picioarele apasă greu pe iarba udă, fiecare pas fiind din ce în ce mai greu. Plămânii mei au o nevoie disperată de aer. Tuşesc şi încerc să îmi recapăt starea normală. Mă opresc pe o bancă din apropriere şi continui să tuşesc. Un copil se aproprie de mine.

-Eşti bine domnule?

Dau din cap în semn afirmativ şi continui să tuşesc. În scurt timp apare şi o femeie care îmi pune mâna pe umăr, o privesc scurt apoi continui să tuşesc.

-Ce ai pățit?

Lacrimile încep să îmi curgă pe obraji, senzația de apăsare din piept fiind din ce în ce mai tare. Încerc să trag aer adânc în plămâni, dar nu reușesc. Senzația de sufocare devine din ce în ce mai mare. O privesc pe femeie cum așteaptă panicată.

-A..a...astm!

Încerc să trag iară aer, deschid gura, dar aerul nu îmi pătrunde destul în plămâni.
Ea a scos telefonul mobil din geantă, apoi a apelat pe cineva.

-Stai drept, lasă aerul să îți pătrundă în plămâni.

M-am aşezat mai bine pe bancă şi i-am urmat instrucțiunile femeii. Setea plămânilor de aer era una mare, de parcă tot aerul din parc nu îmi este de ajuns.

Sirenele ambulanței au început să se audă la scurt timp, la început încet devenind în cele din urmă tot mai sonore. Broboade de transpirație încep să îmi alunece pe frunte, iar tusea devine din ce în ce mai sfâşietoare.

În fața mea, pe aleea principală, apare Martin. Mă priveste panicat şi îmi întinde inhalatorul. Îl iau apoi trag aer lacom de două ori. Îl îndepărtez de gură şi încerc să respir. Nici o schimbare, tuşesc în continuare, senzația de sufocare fiind aceeaşi. Sirenele ambulanței se aud tot mai aproape, iar Martin începe să se agite în fața mea. Întorc capul spre stânga, unde vâd masina cum se aproprie în viteză. Se opreşte în fața băncii, iar din ea ies doi bărbați. Unul dintre ei mă ajută să mă urc pe tragă, iar celălalt îmi pune o mască cu oxigen la gură. Simt cum aerul îmi invadează plămânii, senzația de sufocare dispărând treptat. Unul dintre paramedici împinge targa spre ambulanță. Martin se aproprie apoi urcă lângă mine. Primul bărbat rămâne în spatele ambulanțe în timp ce al doilea iese. După câteva momente, autoturismul prinde viteză. Sirenele se aud mai încet de aici din interior.

-Poti respira?

Dau afirmativ din cap. Martin mă privește îngrijorat. Părul îi e ud, iar hainele sale la fel.

Paramedicul i se adresează:

-Va fi bine, trebuie doar să ne asigurăm că nu vor apărea complicații.

În următorul moment am simțit o înțepătură în braț. Am încercat să îl retrag, dar paramedicul m-a oprit, mărind strânsoarea.

-Stai calm, e doar miofilin, un bronhodilatator. Te va ajuta să respiri mai bine.

În cele din urmă puteam simți cum aerul intră normal în plămâni, dar durerea era tot acolo. Plămânii parcă urmau să îmi explodeze, de parcă o greutate de sute de tone apasă pe ei. Am închis ochii pentru a uita de toată durerea, iar în scurt timp, sunetele sirenelor şi balansul oferit de gropile de pe asfalt au dispărut.

***

Ochii îmi sunt foarte grei, iar capul îmi vâjâie. Încerc să îi deschid, lucru ce e foarte greu, apoi aud o voce feminină cunoscută.

-Cred că se trezeşte!

În cele din urmă reuşesc să deschid. Chipul mamei, brăzdat de un zâmbet îmi apare imediat în fața ochilor.