Cel mai bun prieten (BxB)

Capitolul 14- Cina

        Programul meu de lucru s-a terminat cu cincisprezece minute în urmă. Am rămas să o ajut pe Felicia să își termine treaba, chiar dacă nu era de datoria mea. Când în cele din urmă am gătat toate îndatoririle ei pe ziua de astăzi, am coborât împreună în parcarea și m-am oferit să o conduc acasă. Ea m-a refuzat politicos, spunâd că mai are de făcut niște cumpărături în seara asta, așa că m-am urcat în mașină. Drumul până acasă a părut destul de scurt, poate din cauza traficului care nu e chiar așa de aglomerat. Când am parcat în fața casei, am avut surpriza de a vedea aleea dezăpezită și luminile stinse. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că soția mea doarme, iar aleea a fost curățată de fiul vecinului nostru, bineînțeles contra cost.

        Am pășit pe verandă și am descuiat ușa. Era o liniște infernală în casă. M-am descălțat și am lăsat paltonul în cuierul de pe hol, înaintând în bezna din casă. Am parcurs întreg holul, ajungând în living. Am urcat scările până la etaj și am intrat în dormitor. Carla nu se afla nicăier. Din instinct mi-am scos telefonul din buzunarul pantalonilor. E deja ora șase dupămasa. Mi-am verificat mesajele, unde am găsit unul de la Carla prin care îmi spunea că zilele astea va dormi la mama ei pentru că nu se simte prea bine. Încă de când ne-am căsătorit, mama ei a știut să o răpească câteva zile de lângă mine. Poate e frica aceea de a nu rămâne singură, sau face asta din dragoste. Un lucru ce nu îl voi afla niciodată.

        Cu gândul la soția mea și la mama ei, am făcut un duș scurt, apoi am coborât în bucătărie să mănânc. Ideea de a servi masa singur îmi displace de fiecare dată, asta poate din cauză că în toată perioada de după acel accident am fost alături doar de familia mea.

        Am luat telefonul din buzunarul pantalonilor, acolo unde se afla și bilețelul cu numărul de telefon al lui Mircea. Am rămas puțin pe gânduri, dar în cele din urmă l-am apelat. A răspuns doar după mai multe tonuri, vocea sa fiind una nesigură.

- Hei Mircea, sunt eu Vlad. Te-am sunat în legătură cu ieșirea din seara asta, ce zici dacă am merge să mâncăm ceva împrenă?

A urmat un moment de liniște, apoi el mi-a răspuns.

-Vlad... Uite, chiar am uitata de cina din seara asta pe care o iau cu familia. Îmi pare rău, nu putem să ieșim împreună.

- E ok, distracție plăcută, ne vedem mâine.

Mi-a mulțumit, apoi am încheiat apelul. M-am întors în bucătărie și am scos mâncarea preparată de Carla pentru a o pune la încălzit, dar telefonul meu a sunat înainte de a apuca să fac acest lucru. Pe ecranul său, apărea un număr pe care nu îl aveam în agendă. Am răspuns, iar vocea lui Mircea se auzea din difuzor.

- Am vorbit cu soția mea și a propus să vi și tu în seara asta la noi.

Am rămas puțin pe gânduri. Era până la urmă o cină în familie, iar eu alături de ei aș fi doar un intrus.

-Deci, ce spui?

- E o cină în familie, eu aș fi în plus.

- Ba nu, eu văd asta ca pe o șansă să te cunosc mai bine.

În cele din urmă am acceptat. Mircea mi-a dat adresa lui și mi-a spus că ar fi în regulă dacă aș ajunge la 7 jumate. Duă ce am încheiat apelul, m-am uitat la ceasul care atârna pe perete. Mai am exact o oră să mă pregătesc și să ajung acasă la ei. Am urcat în dormitor și am deschis dulapul. Am ales de acolo o pereche de blugi negrii și o cămașă albă simplă. Mi-am aranjat părul, apoi am coborât din nou în bucătărie. Mâncarea am băgat-o înapoi în frigider, m-am încălțat, mi-am luat paltonul, apoi am plecat. Câd am ajuns în centru, m-am oprit la o florărie, de unde am cumpărat un buchef de flori, apoi de la un magazin din apropriere o cutie cu bomboane. Am urcat în mașină frcându-mi palmele între ele. Chiar dacă e sfârșitul lunii februarie, iarna nu dă semne că ar vrea să plece. Am ieșit din parcarea complexului comercial, iar în cinsprezece minute mă aflam în fața locuinței lui Mircea, o casă micuță, cu două ferestre către stradă. Am sunat la soneria care se afla la poartă, iar în scurt timp, colegul meu mi-a deschis. A zâmbit sincer când m-a văzut.