Cel mai bun prieten (BxB)

Capitolul 13 - Înapoi la realitate

Tocmai terminasem de citit ultima carte din listă, lucru ce m-a adus cu toată treaba la zi. Am expirat ușurat și am privit ceasul de pe birou care indica doar ora unu. M-am ridicat leneș de pe scaun și m-am băgat sub duș. În douăzeci de minute am fost gata să mă pun în pat alături de soția mea.

Dimineața următoare a fost una obișuită. Încercând să iau micul de jun și să citesc toate e-mailurile pe laptop, am primit un mesaj de la Lidia și de la Claudiu. Fiecare mă aducea la curent cu sarcinile pentru ziua de azi.

Lidia: „Să nu uiți de stick."

Claudiu: „Azi vom avea întâlnirea cu noul ocupant al postului din departamentul de creație, la zece te aștept în biroul tău"

Am privit pe fugă ceasul de pe perete ce indica ora nouă. Am mai luat o mușcătură din senvișul preparat pe grabă și am pornit spre dormitor. Hainele pentru lucru îmi erau frumos așezate pe pat. Am luat destul de repede pe mine cămașa albă și costumul negru. Carla, soția mea, a pășit în cameră și mi-a adus cafeaua. Dimineața asta se vestește a fi una foarte interesantă. În minte mi-am format deja toate scenariile posibile de care voi avea parte atunci când voi ajunge la editură. Sorb câtev guri din lichidul negru aburind și mă ridic de pe scaunul de la birou. Înainte de a ieși pe ușa de la intrare, îmi sărut blând soția și îi mângăi burtica ce îi iese de sub cămașa de pijama crem. Mi-am croit drum prin nămeți. Prima destinație este casa Lidiei, psihologul meu personal. Încă de la acel accident, când mama a aflat de pierderea mea de memorie mi-a angajat un psiholog. Cu timpul, mai precis zece ani, ea a devenit una dintre persoanele în care am cea mai mare încredere.

Mă urc în mașină și pornesc pe drumul principal. În mai puțin de zece minute parchez mașina în fața casei sale. Când ajung pe verandă, femeie îmi deschide ușa fără să mai bat. Lidia mă aștepta, iar ca în fiecare dimineață de luni este gata să îmi asculte pălăvrăgeala. Când am intrat, câinele ei, un schnauzer pitic, se repede la picioarele mele și îmi sare pe pantalonii de stofă. Lidia îl îndepărtează cu rapiditate. Mă poftește în sufragerie, unde două căni de ceai de mușețel ne așteaptă pe măsuța de cafea. Ne așezăm pe rând pe canapeaua neagră, iar apoi Lidia ia ceaiul și soarbe câteva guri. Zâmbetul îi apare pe buze, iar ridurile tot mai vizibile îi apar în jurul ochilor și a gurii.

- Mă bucur să te revăd Vlad.

I-am răspuns la rândul meu cu un zâmbet, fiind pe punctul de a-i oferi stick-ul cu ceea ce am scris în ultima săptămână. L-am pus pe masa din dreptul nostru, iar femeia l-a privit curioasă.

- Ştiu ca poate fi destul de dificil pentru tine să termini lucrarea în doar 7 zile, dar crede-mă, poate fi destul de folositoare pentru a-ți readuce amintirile.

Am afirmat, gândindu-mă la toți anii care au trecut pe lângă mine, ani în care nu am reușit să descopăr cine sunt eu cu adevărat.

- Ieri seară am avut un vis și m-am trezit cu o stare foarte ciudată.

Am făcut o pauză, iar Lidia m-a privit cu interes în ochi. Privrea ei mă îndema să îmi continui povestea.

- E puțin cam stânjenitor. Carla nu știe, ei nu i-am povestit.

Ea doar a afirmat, apoi a mai luat o gură din ceaiul ei cald. Și-a împreunat mâinile în poală și m-a privit curioasă în continuare.

- Se făcea că eram undeva, ca într-un fel de excursie. Eram cu un grup de adolescenți, iar la un moment dat apare un băiat și mă cheamă să plecăm de acolo. I-am spus „Nu putem pleca, e cam ciudat, ce vor crede ceilalți dacă dispărem așa?", la rândul lui mi-a spus să nu îmi fac griji, după care a strigat în gura mare că noi mergem să căutăm lemne pentru foc. Am lăsat grupul și ne-am depărtat. Mergeam pe o cărare și în scurt timp am ajuns într-un fel de luminiș. Acolo, soarele bătea frumos și erau prezenți niște iepuri care au fugit imediat cum ne-au văzut. S-a așezat la umbra unui copac și m-a chemat lângă el. M-am dus, mă simțeam emoționat, de parcă eram îndrăgostit.