PANDEMONIUM

7 0 0
                                    

Vol. 1 – Oraşul Oaselor

Lăsarea întunericului

Cântând de Haos

Şi de Eterna Noapte [...]

Poăvţuit de o cerească Muză să mă-ncumet

La întunecata coborâre şi-apoi din nou să urc...

John Milton, Paradisul pierdut

PANDEMONIUM

— Glumeşti, desigur, spuse gardianul, împreunându-şi braţele peste

pieptul masiv. Se uită în jos la băiatul în jacheta roşie cu fermoar şi-şi clatină

capul ras. N-ai voie înăuntru cu aşa ceva.

Cei vreo cincizeci de adolescenţi care stăteau la coadă să intre în clubul

Pandemonium se aplecară să tragă cu urechea. Era mult de aşteptat până să

pătrunzi în clubul tuturor vârstelor, şi la coadă nu se întâmpla de regulă mare

lucru. Gardienii erau fioroşi şi s-ar fi repezit instantaneu asupra oricui ar fi dat

semne că avea să-nceapă un scandal.

Clary Fray, în vârstă de cincisprezece ani, care aştepta la coadă

împreuna cu Simon, cel mai bun prieten al ei, se aplecă odată cu toţi ceilalţi,

sperând să urmeze ceva interesant.

— Ei, haide! Puştiul înălţă obiectul deasupra capului. Arăta ca o în

vergea de lemn, ascuţită la un capăt. Face parte din costumaţia mea.

Gardianul îşi arcui o sprânceană:

— Care este aceea de...?

Băiatul rânji. Arăta destul de obişnuit, se gândi Clary, pentru

Pandemonium. Ţepii lui de păr vopsit în albastru-electric i se ridicau pe ţeastă

ca braţele unei caracatiţe speriate, dar n-avea nici urmă de tatuaje

minuţioase pe faţă sau belciuge mari de metal prin urechi ori buze.

— Sunt vânător de vampiri. Coborî obiectul care arăta ca un băţ şi se

sprijini în el. Acesta se îndoi la fel de uşor ca un fir de iarbă. E o imitaţie. De

cauciuc. Vezi?

Ochii mari ai băiatului erau de un verde mult prea strălucitor, observă

Clary: culoarea antigelului, a ierbii de primăvară. Lentile de contact, probabil.

Gardianul dădu din umeri, plictisit brusc:

— Fie. Intră.

Băiatul se strecură pe lângă el, agil ca un ţipar. Lui Clary îi plăcu

vioiciunea umerilor săi, felul în care îi sălta părul, în mers. Era un cuvânt care

să-l descrie şi pe care l-ar fi folosit mama ei – nonşalant.

— Crezi că era simpatic, zise Simon, părând resemnat. Nu-i aşa?

Clary îi dădu un cot în coaste, dar nu-i răspunse.

Clubul era înţesat de fum de gheaţă carbonică. Lumini colorate alergau

pe ringul de dans, prefăcându-l într-un tărâm de basm multicolor, în nuanţe

I.M.O.O.Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum