— Crezi că o să se mai trezească vreodată? Au trecut deja trei zile.
— Trebuie să-i dai timp. Otrava demonului e virulentă şi ea e o
mundană. Nu a avut rune care s-o ţină în puteri cum avem noi.
— Mundanii mor îngrozitor de uşor, nu-i aşa?
— Isabelle, ştii că aduce ghinion să vorbeşti de funie în casa
spânzuratului.
Trebuie, se gândi Clary cu încetineală. Toate gândurile ei erau vâscoase
şi lente ca sângele sau ca mierea. Trebuie să mă trezesc.
Dar nu putea.
Visele o ţineau captivă, unul după altul, un şuvoi de imagini care o
purtau pe sus ca pe o frunză căzută într-un fluviu. O văzu pe mama ei zăcând
pe un pat de spital, cu ochii semănând cu două vânătăi, pe faţa ei albă ca
varul. Îl văzu pe Luke stând în vârful unei grămezi de oase. Pe Jace căruia îi
creşteau aripi cu pene albe din spinare, pe Isabelle stând goală cu biciul ei
încolăcit în jurul trupului ca o plasă de inele de aur, pe Simon, cu nişte cruci
întipărite în palme. Îngeri căzând şi arzând. Căzând din cer.
— Ţi-am spus eu că era aceeaşi fată.
— Ştiu. O mână de om, nu-i aşa? Jace a zis că ea a ucis un ravener.
— Mda. Am crezut că e o zână, prima oară când am văzut-o. Totuşi nu-i
destul de frumoasă ca să fie zână.
— Păi, nimeni nu arată grozav când are otravă de demon prin vene.
Hodge o să-i cheme pe Fraţi?
— Sper că nu. Fraţii îmi dau fiori. Cine se automutilează în felul ăla...
— Şi noi ne automutilăm.
— Ştiu, Alec, dar când o facem noi, nu e permanent. Şi nu doare în
totdeauna...
— Eşti destul de mare. Apropo de asta, unde-i Jace? El a salvat-o, nu?
Aş fi crezut că ar trebui să fie oarecum interesat de însănătoşirea ei.
— Hodge a zis că n-a venit s-o vadă de când a adus-o aici. Bănuiesc că
nu-i pasă.
— Uneori mă întreb dacă el... Uite! S-a mişcat!
— Înseamnă că e în viaţă, până la urmă.
Un oftat.
— Mă duc să-i spun lui Hodge.
Clary îşi simţea pleoapele ca şi cum ar fi fost cusute ca să stea închise.
Avu senzaţia că simte pielea sfâşiindu-se când le deschise forţat, încet, şi clipi
pentru prima oară în trei zile.
Văzu cerul senin deasupra, cu norişori albi pufoşi şi îngeri bucălaţi, cu
panglici aurite atârnând de încheieturile mâinilor. Am murit? Se întrebă ea.
Oare aşa arată într-adevăr raiul? Închise iarăşi ochii strâns, apoi îi redeschise.
De data asta, îşi dădu seama că se uita la un tavan boltit de lemn, pictat cu
