— Adevărul este că o cunosc pe mama ta încă de când eram copii. Am
crescut împreună, în Idris. E un loc frumos şi am regretat mereu că tu nu l-ai
văzut niciodată: te-ai fi îndrăgostit de pinii săi lucioşi, iarna, de pământul său
negru şi de râurile sale reci şi cristaline. Acolo se află o mică reţea de
târguşoare şi un singur oraş, Alicante, unde se întruneşte Conclavul. Ei îl
numesc Oraşul de Sticlă, pentru că turnurile sale sunt construite din aceeaşi
substanţă alungătoare de demoni din care sunt făcute şi stelele noastre; iar
în lumina soarelui, scânteiază ca sticla.
Când Jocelyn şi cu mine am împlinit vârsta potrivită, am fost trimişi la
Alicante, la şcoală. Acolo l-am întâlnit eu pe Valentine.
Era mai mare cu un an decât mine. De departe cel mai popular băiat
din şcoală. Era frumos, isteţ, bogat, pasionat, un luptător incredibil. Eu nu
eram nimic din toate astea – nici bogat, nici deştept, provenit dintr-o familie
care nu avea nimic remarcabil. Şi mă munceam cu studiile mele. Jocelyn era
un vânător de umbre înnăscut; eu, nu. Nu puteam purta nici cea mai uşoară
pecete sau deprinde cele mai simple tehnici. Mă gândeam uneori să renunţ,
să mă întorc acasă, acoperit de ruşine. Chiar să devin un mundan. Într-atât
de nefericit eram.
Valentine a fost cel care m-a salvat. A venit în camera mea – nici nu-mi
trecea prin minte că mi-ar şti numele. S-a oferit să mă pregătească el. A spus
că ştia că mi-era greu şi că făceam mari eforturi, dar mi-a zis că văzuse în
mine sămânţa de mare vânător de umbre. Iar sub tutela sa chiar am făcut
progrese. Mi-am trecut examenele, mi-am purtat primele peceţi, am ucis
primul demon.
L-am adorat. Am crezut că soarele răsare şi apune cu Valentine
Morgenstern. N-am fost singurul inadaptat pe care l-a salvat el, bineînţeles.
Au mai fost şi alţii. Hodge Starkweather, care se înţelegea cu cărţile sale mai
bine decât cu oamenii; Maryse Trueblood, al cărei frate s-a căsătorit cu o
mundană; Robert Lightwood, care era îngrozit de peceţi – Valentine i-a luat pe
toţi sub aripa lui. Eu credeam că era bunătate, pe-atunci; acum nu mai sunt
atât de sigur. Acum cred că îşi construia un cult al propriei persoane.
Valentine era obsedat de ideea că, de la o generaţie la alta, numărul de
vânători de umbre scădea – că eram o seminţie pe moarte. Era sigur că dacă
ar fi vrut Conclavul să se folosească mai mult de Pocalul lui Raziel, s-ar fi
putut face mai mulţi vânători de umbre. Pentru profesorii noştri, ideea asta
era un sacrilegiu – nu-i este dat oricui să aleagă cine poate şi cine nu poate
deveni vânător de umbre. Cu obrăznicie, Valentine întreba de ce să nu-i
