Hoața de diamante

Capitolul 13

Înainte să plece avocatul mi-a oferit o batistă şi mâna lui în semn de salut. L-am lăsat pe el să plece primul iar eu am mai rămas pentru câteva clipe singură în cameră până când un gardian a venit să mă ducă înapoi. Am întins mâinile să îmi pună cătuşile, dar nu aveam să primesc „brăţările de argint". Am constatat că nu mergeam în direcţia care trebuia când drumul nostru spre saloane s-a frânt. Am preferat însă să nu pun întrebări şi să merg mai departe. Ne-am plimbat pe multe coridoare şi îmi era prea somn ca să mai bag de seamă pe unde am făcut stânga şi pe unde dreapta, păşeam încotro se ducea şi gardiana. Un lucru însă l-am reţinut foarte bine: am ajuns pe un hol larg, dacă nu aş fi ştiut că nu am ieşit din închisoare aş fi spus că e holul unei firme care a dat faliment sau aşa ceva. Pe jos era mochetă crem, uzată ce-i drept, iar vopseaua albastru pal de pe pereţi se cojea. Erau 4 uşi, 2 pe dreapta, una în stânga iar una se afla fix în faţă. Ne-am oprit în faţa uşii din stânga. Gardiana a ciocănit, din spatele uşii s-a auzit un intră răguşit şi am fost lăsată singură cu bărbatul care era acolo.

Nu mă privea. Frunzărea nişte hârtii pe biroul de lemn uscat care mirosea a mucegai şi era tot mâncat de carii. Mi-am ridicat sprâncenele şi mi-am pus mâinile în piept aşteptând ca el să facă o mişcare; una care să mă implice. Se comporta ca şi cum eu nu aş fi acolo, am stat vreo câteva minute auzind foşnetul făcut de foi, de pixul lui care zgâria hârtia, de piciorul din care bătea constant. Era nervos, emoţionat, nu aş putea descrie sincer sentimentul care îl încerca. Pe cine aştepta? Pe cine aşteptam de fapt? Uşa care s-a deschis brusc a făcut loc unei femei însoţite de doi bărbaţi. Erau masivi, înalţi, bine făcuţi. Probabil fuseseră crescuţi cu o alimentaţie sănătoasă, îmbelşugată. Până şi femeia cu ochii cafenii era mare. Nu genul acela de mare, dar vârsta ei, chiar dacă nu i se citea pe chip şi puteam paria că are mai mult de 30 de ani; fundul, coapsele, mâinile  fine şi încărcate cu inele groase de aur, erau... pline de fibră.

Ochii cafenii, la fel ca a unuia dintre bărbaţi, mă studiau, mă scrutau, de sus până jos, în toate unghiurile, din toate poziţile.

-          Ai putea te rog să nu te mai holbezi la mine şi să îmi explice şi mie cineva ce fac aici? Am zis întorcându-mi privirea spre bruneta studioasă.

Şi-a arcuit sprâncenele perfecte continuând să se uite aprig la mine cu ochii ei cafenii. Am stat şi i-am studiat puţin. Semănau: aceeaşi structură a feţei, trăsături fine, feţe palide, ochi mari, buze proeminente. Nu erau frumoşi. Nici pe departe, dar erau îngrijiţi. Nu aveau riduri, deşi eram sigură că sunt mult mai bătrâni decât mine. Unul din băieţi avea ochii de aceeaşi culoare cu ai ei, cafenii, celălalt avea ochii albastrii, albastru spre gri, ca ai mei. Şi atunci am realizat cine erau.

-          Ar trebui să mă simt onorată? Spun spărgând gheaţa. Bruneta şi-a mijit ochii la mine. Ştiu cine sunteţi. Ştiu şi de ce aţi venit aici, am afirmat având o revelaţie.

-          Cum ai putea? a spus cel mai tânăr dintre băieţi. Nu ne-ai văzut niciodată.

-          Nu, dar vă cunosc. Ar fi greu să nu îmi cunosc familia. Ar fi greu să nu îmi recunosc fraţii.

-          Nu spune asta! A ţipat indignată bruneta.

-          Linişteşte-te soră, a intervenit fratele ei. Nu am venit să ne certăm.

-          Sonya, Tommy şi Clark Richmoore. Fraţii mei vitregi, am intervenit eu.

-          Nu! Am venit pentru că ăla, a spus arătând spre cel mai în vârstă dintre ei, a vrut să cunoască o depravată, care ne-a omorât tatăl, a spus ignorându-mă.

-          Ai grijă ce vorbeşti păpuşă, că îţi smulg părul ăla cât ai clipi şi ştreg toată podeaua asta greţoasă cu tine, îi răspund. A rămas perplex.

-          Ah, uite! Poftim! Asta ai vrut nu? Măcar vorbeşte Clark! Măcar priveşte-o!

Clark stătea şi privea abătut pe fereastra largă cu gratii. Nu lua în seamă spusele surorii lui disperate după atenţie.

-          Acum că ne-am lămurit identităţiile, spuneţi-mi de ce aţi venit şi căraţi-vă!

-          Uite Amanda a spus Sonya piţigăiată, am venit doar ca să îi spui tâmpitului ăsta în faţă că l-ai omorât pe tata. Punct. Tu spui, noi plecăm, toată lumea e fericită.

-          Sonya nu cred că...

-          Gura Thomas! Fratele ei s-a retras fără speranţă.

-          De ce aş afirma că am omorât pe cineva cu care nu am vrut să am vreo legătură? Sau ce? Crezi că în tot timpul ăsta, în toţi cei 25 de ani de viaţă, tatăl vostru nu m-a căutat?

-          Normal că nu te-a căutat! Cineva ţi-a spus că eşti fiică de senator şi de cum ai aflat ai dat fuga la el să îi ceri bani, să îţi ceri dreptul la avere, un drept pe care nu îl ai pentru că eşti doar o impostoare! Dacă te-a refuzat, te-ai gândit să îl omori nu-i aşa?

-          Surioară dragă, îi spun ironică. Fac pariu că asta ţi-a spus mami nu? Că fata cea rea l-a omorât pe tati şi acum vei fi mai bogată cu câteva milioane de dolari. Dar nu asta contează. Dacă vrei să afli cum s-a întâmplat toată chestia cu tatăl tău, te-aş ruga să îmi contactezi avocatul, sau mai bine scriu o carte şi ţi-o trimit prin poştă. O să fi prima care află, dacă vei fi binevoitoare şi vei asculta. Dar momentan nu am chef de relatări stupide aşa că vă urez o zi bună!

-          O să te... a venit cu viteză spre mine şi mi-a înfipt mâinile în gât strângând cu putere. Fraţii ei s-au dat să o oprească, dar până să ajungă la noi, i-am dat un pumn în obrazul drept de toată frumuseţea, care a trimis-o cu faţa direct la pământ.

-          Căţea nenorocită! Am spus printre dinţi, tuşind de parcă am alergat 20 de kilometri. Un gardian a năvălit înăuntru şi l-a ajutat să o scoată afară pe Sonya care sângera şi cu toate astea se zbătea ca un peşte pe uscat ţipând că o să mă omoare.

-          Destul a spus un alt gardian, tu vi cu mine, la carceră.

-          Ofiţer a spus Clark oprindu-l, nu cred că e nevoie, vă asigur că sora mea a atacat-o pe domnişoara Rich... ea doar a ripostat.

-          Sunteţi sigur?

-          Absolut. Ne mai puteţi lăsa singuri câteva clipe?

-          Da, desigur.

-          Mulţumesc mult. Şi-a reocupat locul de la geam. Şi-a aprins o ţigară şi-a început să tragă cu sete din ea. A pufăit de câteva ori înainte să înceapă conversaţia.

-          Deci...

-          Cred că eu sunt pregătit să ascult relatarea ta „stupidă" aş vrea să ştiu cum se face că după 35 de ani aflu că toată familia ştie că mai am o soră vitregă, iar eu sunt singurul care nu e informat în această privinţă. Înainte să îmi povesteşti totul cu lux de amănunte, vreau să ştiu de cât timp ştii că tatăl meu e şi tatăl tău?

Mi-am muşcat buza gândindu-mă dacă să îi spun adevărul sau nu. Dar părea prea melodramatic ca s-o mai lungesc. Era o fire directă şi nu pierdea vremea, iar eu nu aveam nicio reţinere.

-          Am ştiut asta dintotdeauna.