Hoața de diamante

Capitolul 26

Mă uitam pierdută pe geamul mașinii. Oliver mă ducea la aeroport în SUV-ul vișiniu. Probabil când îmi voi reveni, imi voi cumpăra și eu o mașină ca asta, imi plăcea mașina, dar mai ales adoram culoarea.

Oliver nu spunea nimic. Mi-a fost datât de greu să mă despart de fiica lui încât dacă mai insista mult eram pe cale să rămân acolo. Dar viața mea nu era aici. Trebuia să mă întorc în L.A. Tigrul avea nevoie de mine, Nina avea nevoie de mine, probabil și Cark era disperat fiindcă nu mă găsea și mai ales... El. Eram curioasă ce făcea, dacă mă căuta, dacă îmi simţea lipsa.

- Amanda, am auzit vocea suavă a lui Oliver, am ajuns. Am dat afirmativ din cap şi mi-am deschis singură portiera.

Oliver mi-a înmânat geanta cu care venisem, iar pe lângă ea îmi mai pusese în mână o cutie de catifea albastră.

L-am privit nedumerită.

- Sunt ale tale. Am deschis cutia, iar cele 17 diamante mi-au strălucit în faţa ochilor ca o comoară. Le-am privit cu dezgust.

- Poţi să le păstrezi, nu le vreau.

Ma gândeam la faptul că din cauza lor copilul meu nu mai era şi mi-era scârbă.

- Poftim? Nu! Sunt ale tale. Te rog ţine-le.

- Mi-am pierdut... am pierdut atâtea din cauza lor spun simţind lacrimile înţepându-mi ochii. Crede-mă sunt ultimul lucru care mă intereseaza acum.

Ce greşeală. Nu diamantele m-au făcut să pierd fiinţa aceea mică. Şi nici Oliver, sau tatăl lui care e un meschin. El doar îsi voia fiica înapoi. Lăcomia mea i-a adus sfârşitul copilului meu.

- Nu te-am întrebat niciodată, i-am spus lui Oliver trăgându-mi nasul, ce s-a întâmplat cu mama Victoriei?

- A murit. Dar a fost acum mult timp. Victoria nici nu şi-o aminteşte. 

- Îmi pare rău. Am spus trăgându-mi din nou nasul.

- Chiar nu te pot convinge să rămâi?

- Pentru ce? Am întrebat dându-le drumul lacrimilor. E aiurea Oliver şi... Buzele lui s-au lipit din nou flămânde de ale mele. I-am răspuns, ezitând. S-a desprins de mine. 

- De asta. Nu ştiu ce-mi faci, dar mă înebuneşti, mă dai complet peste cap. Te vreau.

- Îmi pare rău Oliver, asta nu se poate. 

M-a privit în ochi şi mi-a mai oferit un sărut pe frunte, îmrăţişându-mă pentru ultima dată. M-a lăsat să plec uitându-se la mine şi rupându-mi inima. Ceva în mine îmi spunea să nu îl părăsesc, dar ştiam că am lucruri mai importante de făcut în Los Angeles. Nu mă mai puteam lăsa condusă de sentimente. Avionul particular pe care mi-l pusese la dispoziţie de data asta, îmi oferea şansa să plâng râuri de lacrimi, să sufăr şi să suspin fără ca cineva să mă ia în seamă.

*

Los Angeles-ul părea atât de mohorât. M-am dat jos din avion şi mi-am luat maşina din locul în care am lăsat-o. mi-am băgat mâna în buzunarul genţii ca să scotocesc după chei şi am constat cu stupoare prezenţa cutiei de catifea. Când m-a îmbrăţişat Oliver mi-a pus în geantă diamantele şi eu nici măcar nu sesizasem. Asta mi-a adus pe buze un zâmbet vag.

M-am urcat în maşină şi am condus cu cea mai mare viteză până la Angels. Abia aşteptam să îl văd pe Tigru. Mâinile îmi tremurau pe volan şi curând am constatat că râdeam în acelaşi timp ce plângeam. Lacrimile îmi întunecau privirea şi a trebuit să iau o pauză pe marginea şoselei ca să mă calmez. Fericirea de a îl revedea pe Tigru îmi era umbrită de întâmplarea nefericită de a îmi pierde copilul. Îl uram din tot sufletul pe Trevor. Toate astea mi se întâmplau din cauza lui.