Hoața de diamante

Capitolul 24

Să mă tem sau nu pentru viaţa mea? Nu am nimic de pierdut, dar n-am nici nimic de câştigat, iar pentru un hoţ cu experienţă, asta e lovitură dureroasă sub centură.

Ascultam planul lor de-a dreptul nebunesc ca în final să fiu neaşteptat izbită de dorinţa de a mă evapora cât mai curând. Aveam crampe şi ma durea burta, dar încercam să mă concentrez pe toată treaba asta şi să nu dau importanţă unei banale dureri. Nimic nu ma poate opri sa îlsalvez pe Tigru.

- Vrem ca tu să laşi ouăle aici, îmi spune Alexander plimbându-şi arătătorul pe o hartă. Apoi aici, îmi arată un cerculeţ roşu cu un "x" în el, e ceea ce trebuie să iei şi să fugi.

- Ce e acest "ce trebuie"? Încape în buzunar, ar trebui să îmi iau un rucsac? Întreb confuză.

Protectorii lui Alexander strâmbă din nas si pufnesc agitaţi. Privirea mi se opreşte pe faţa impasivă a lui Oliver care nu schiţează nimic şi priveşte cu interes micul x de pe hartă.

Nu putea să nu îmi vină în minte tentativa noastră de sărut de aseară care mi-a oferit somn puţin, încărcat cu tot felul de vise.

- Este... destul de valoros. Vei afla la momentul potrivit. Îmi spune Alexander ezitând. Eşti gata?

- Sunt mai mult de atât, abia aştept să ies naibii de aici şi să scap de voi. Fără supărare. Spun adăugând un zâmbet.

Cei doi bărbaţi se privesc intens timp de câteva secunde, iar apoi de ridică deodată de pe canapea încât tresar şi fac instictiv un pas înapoi. Am preferat să stau în picioare şi să le ascult planul mai de la distanţă.

- Atunci nu mai e loc de discuţii, să mergem.

Am dat apreciativ din cap. Eram fericită că azi puteam lucra ca fiind eu, adevărata Amanda Rich, îmbracată aşa cum mi s-a cerut, cu haine strâmte si prea iubitele mele espadrile. Am urcat în acelaşi SUV visiniu de ieri, care avea să mă ducă la destinaţie.

Am primit un alt set de căşti, mult mai discret de data asta, iar Alexander s-a agaţat din nou de geamul meu si mi-a urat succes. De parcă aş avea nevoie. I-am aruncat o ultimă privire lui Oliver care îşi păstra la rândul său privirea goală.

Gândul mi-a zburat rapid la diamantele colţuroase care mă înţepau în pielea de pe piept. Speram să nu fie aşa incomode, dar pe lângă bustieră mi-am mai încolăcit în jurul pieptului o bucată de faşă medicală luată din trusa de prim ajutor din baie. Habar n-aveam ce căuta acolo, dar a fost bine venită. Nu îmi puteam permite să las diamantele în casa, fiindcă nu se ştie dacă aveam să mă mai întorc. 

Maşina m-a lăsat într-o zonă mai îndepărtată a oraşului. Trebuia să trec de primele două străzi, o iau pe a treia iar acolo ar trebui să mă aştepte o casă goală, unde trebuie sa las ouăle şi să iau acel altceva. Sper ca e o valiză plina cu bani, altfel nu îmi explic ce ar putea trezi atât de mult interes pentru nişte criminali însetaţi de sânge si de putere. Străzile erau goale si am putut să trec neobservată cu uşurinţă. Aveam ouăle puse într-o geantă sport, ca să nu atrag atenţia. La fel ca si atunci când am plecat din L.A. oricine m-ar fi văzut ar fi putut crede că vin de la sală. Era trecut de 10 dimineaţa deci părea o scuză plauzibilă. Dar eram mai mult ca sigură că bogătanilor din Vegas le pasă prea puţin ce face o sărăntoacă din Brooklin la 10 dimineaţa pe strazile lor pavate cu marmură şi foiţă de aur.

Mare mi-a fost surpriza când am văzut că renumita casă care trebuia să fie pustie, avea parcate în faţa ei cel puţin 5-6 SUV-uri negre. Eram aşteptată deci.

- Bună Amanda.

M-am întors speriată să văd care este sursa sunetului, dar eram singură pe stradă.

- Sunt în urechea ta.

- Pentru numele Celui de sus, Stan, m-ai speriat de moarte, am spus zâmbind.

- Mă bucur că nu m-ai uitat.

- Nu prea am cum atâta timp cât îmi bâzâi în cap.

A râs.

- Bun, avem o problemă. Şi problema aia se poate explica ca fiind o mare şi serioasă gloată de SUV-uri negre parcate în faţa casei. Al mi-a spus că nu e nimeni.

- Asta-i ciudat, poate vor să le primească personal şi să le verifice autenticitatea. Neobisnuit, dar nu şi neapărat periculos. Nu te vor pe tine, tu eşti doar un mesager, e în regulă dacă intri.

- Afirmaţia ta îmi dă fiori pe spate, am spus neliniştită. Mesagerul e de obicei ucis ca să nu dea mai departe informaţia. Am înghiţit în sec.

Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat. Curtea era un mare cerc cu o piscină chiar la iesirea din casă. Casă care era dispusă în semi-cerc de-a lungul curţii, si care arăta aşa cum m-am aşteptat, foarte bogătană.

- Mişto! Nu m-am putut abţine să nu mă minunez.

- Ce?

- Casa. E foarte frumoasă.

- Înţeleg, dar intră odată.

- Intru, intru.

Uşile erau larg deschise, opulenţa era prezentă în fiecare centimentru din casa asta. În holul mare mă aşteptau 3 persoane îmbrăcate la 4 ace.

- Amanda mă auzi?

- Al? Am întrebat stupefiată.

- Shh! Nu spune nimic. Doar mergi.

Pas, pas, pas, pauză, mână în şold, bărbie ridicată.

- Amanda Rich, a spus unul dintre cei 3 bărbaţi care stăteau în mijlocul camerei.

- Chiar eu.

- Ai venit. Cei trei erau îmbrăcaţi la costum şi arătau a oameni de afaceri. Simpli, eleganţi, impunatori şi foarte la obiect. Le-ai adus? M-a intrebat.

Am dat afirmativ din cap şi am scos servieta micuţă din geanta sport care le adăpostea. Barbaţii au privit admirativ şi mi-au înşfăcat-o rapid.

- Spune-i lui Al că socotelile lui cu Eli Leon s-au încheiat aici.

- Şi banii?

- Poftim?

- Răsplata pentru astea. Spun confuză.

- E chiar acolo. Îmi arată un loc cu degetul spre o camera mai mare decât asta, dar uşa era intre deschisa si nu puteam distinge ce e acolo. Mult succes!

Succes?

M-au lăsat singură dupa ce şi-au luat marfa. Masinile au disparut intr-o clipită.

- Amanda. Mergi în camera pe care ţi-au indicat-o.

- Oh, da... da...

Am păşit rapid fară să fac zgomot, dar parca mă temeam tot mai tare când atunci când m-am apropiat de usă am început să aud scâncete.

- Iisuse! Am exclamat disperată.

- Ce? Amanda! Ce s-a întâmplat?

Mi s-au muiat picioarele. În cameră, aşezată pe un scaun statea o fetiţă.

- Cine e?! Sunteţi nebuni?

- Ai găsit-o?! Mi-a strigat Al în cască. E acolo? E bine?

Copila avea lacrimi pe faţă şi era legată cu un căluş la gură, dar nu se mişca şi avea un fel de joc în mâini.

- Pe dracu' e un copil aici! Am strigat exasperată.

- Ştiu. Numele ei e Victoria. Şi e nepoata mea, fiica lui Oliver. Dar ia-o de acolo şi ieşi!

- Nu... am spus încurcată apropiindu-mă de ea.

- Ce tot vorbeşti?! Plecati naibii de acolo!

Mi-am pus mâinile la gură ca să îmi astup un ţipăt de groază. M-am înşelat.

- Nu pot s-o iau, am spus simţind lacrimile înţepându-mi ochii. Pentru că Victoria are o bombă în braţe care va exploda în mai puţin de 10 minute.