Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 5
Christina Hera
„O lume periculoasă"
***
Felul în care mă priveşte mă nedumereşte grav, dar îmi şi provoacă o stare de nervozitate, transmiţându-mi fiori reci şi calzi pe şira spinării. Doamne, a ucis! A ucis doar ca să mă scoată pe mine de aici, pe când acum câteva minute bune m-a scos, fără niciun regret, afară din casă. Fără ca măcar să-mi dea posibilitatea de a-mi aduna lucrurile personale şi să plec de una singură, dar voi pleca, de îndată ce ne întoarcem. Înghit în sec, în timp ce-mi aşez palmele pe pieptul său şi mă desprind din îmbrăţişarea de urs pe care mi-o oferă de câteva minute bune, deşi, aș putea să jur că n-aş mai vrea să mă lase, ci să mă sărute în continuare până nu mai am pic de aer.
Inspir adânc şi dau să intru în maşină, nu de alta, dar hainele mele nu sunt prea întregi şi mor de frig, dar mă opreşte, prinzându-mi mâna cu a lui şi nu ştiu de ce. Mă întorc cu totul spre el, simţindu-mi inima bubuind în piept şi-l observ dându-şi jos geaca pe care o poartă, ca mai apoi să mi-o aşeze pe umeri, privindu-mă intens.
― N-am să spun nimănui absolut nimic din ce s-a întâmplat aici. Secretul tău e în siguranţă.
― Şi dacă ai vrea să spui, cine te-ar crede? mă întreabă încruntat şi tind să-i dau dreptate. Suntem doar noi doi aici şi nimeni altcineva, continuă să-mi spună, în timp ce mă îndeamnă să îmbrac geaca.
Înghit în sec pentru a doua oară, simţindu-mă deodată tot mai ameţită, în timp ce îşi rupe o bucată din tricou şi nu înţeleg de ce face asta. Mă ia prin surprindere, odată ce începe să-mi şteargă pielea de la baza gâtului, în partea stângă, aşa că îmi întorc capul într-o parte şi îi ofer acces deplin.
― Frumos tatuaj, glasul lui mă face să mă încrunt şi-mi întorc privirea spre el, aţintindu-l confuză.
Când naiba mi-am făcut eu tatuaj? Nu-mi aduc deloc aminte să-mi fi făcut măcar unul, vreodată. Îmi duc mâna spre baza gâtului şi atunci realizez despre ce e vorba. E semnul meu din naştere sub forma unei căpşuni. Pare ciudat că am un astfel de semn, dar un om la nu ştiu câţi pot avea câte un semn ca acesta, cu formă ciudată.
― Nu e tatuaj, e doar semnul meu din naştere, îi răspund, în timp ce privesc bucata de tricou din mâna lui.
E cam roşie, constatând faptul că tricoul lui e alb şi realizez că până acum aveam pe mine sângele lui Fabian. La naiba! Fără să ne mai adresăm niciunul vreun cuvânt, îmi deschide portiera larg şi îmi las corpul să alunece în scaun. Augustin ocoleşte maşina şi deschide portiera de pe partea cealaltă. Intră şi el în maşină, îmi aruncă o privire fugitivă, apoi bagă cheia în contact, făcând ca motorul să prindă viaţă.
