Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 7
Christina Hera
„Ameninţările Vieţii"
***
27 Aprilie 2015
Sunt două luni şi trei săptămâni de când locuiesc la Emma şi o lună şi două săptămâni de când lucrez la cafeneaua „L'Amour" din centru, al doamnei şi domnului Collins. Şi tot atâta timp de când mama mă frecventează des la cofetăria la care lucrez, spunându-mi şi vrute şi nevrute, de multe ori sfârşind să fie dată afară pentru că îmi face scandal. Îmi e şi ruşine de domnul şi doamna Collins, chiar dacă ei spun că e în ordine. Chiar mai mult i-au interzis mamei să mai intre în cafenea altfel vor chema poliţia, nu de alta, dar ba mă vrea înapoi în viaţa ei, spunându-mi că îi pare rău pentru ce a făcut, ba mă face în toate felurile, crezând că am ajuns o desfrânată. La naiba cu ea şi cu tâmpeniile ei. Deja m-am săturat. Nu ştiu exact ceea ce vrea, dar dacă nu termină, mă văd nevoită să chem poliţia şi să cer o restricţie împotriva ei. Credeam că mă iubeşte, aşa cum o mama ar trebui să-şi iubească un copil, însă atitudinea ei schimbătoare mă face cam confuză în acest moment. Inspir adânc şi încerc să termin de scris ceea ce trebuie să trec în registru pe luna aceasta, realizând că mai este doar puţin până plec acasă, însă mă simt mai obosită ca oricând. De fapt, de ce mă mir? Toate evenimentele ce s-au întâmplat în săptămânile trecute m-au bântuit constant, sfârşind de multe ori cu Augustin în camera mea, încercând să mă facă să mă calmez şi să pot să dorm din nou. Nu de alta, dar până şi acum mai simt pistolul acela între mâinile mele, atât de rece, atât de real, iar faptul că l-am împuşcat în legitimă apărare pe William, de îndată ce m-am năpustit asupra lui ca să i-l iau, nu mă face să mă simt deloc mai bine. Mă simt ca o... criminală chiar dacă el nu e mort, însă mai sunt dăţi în care îl văd pe Augustin cu pistolul în mână, de fiecare dată când închid ochii şi nu mai înţeleg nimic din visele ciudate pe care le am.
Nu, eu nu sunt ca el. Nu sunt o criminală. Drace. Inspir adânc şi încerc să mă calmez, de preferat, înainte să o iau complet razna. De ce simt o lipsă în sufletul meu, ca şi cum mi-e dor de el? La naiba de două ori! Mai mult ca sigur mă îndrăgostesc ca o nebună de Augustin, iar acum că e plecat, mai bine de o săptămână, starea pe care o am nu mă ajută cu nimic. Să fim serioşi, cum naiba să nu ajung să mă îndrăgostesc de un nemernic ca el când începe şi se comportă ca un gentleman, având grijă de mine, chiar dacă de multe ori dă cu bâta în baltă şi-mi trăzneşte câte un duş rece, revenindu-mi la realitate.
Gândul îmi zboară din nou la el şi sincer, îmi vine să-mi trag o mama de bătaie doar ca să nu mă mai gândesc la nemernicul care practic mă hărţuieşte. Oh, Doamne! Practic hârţuieşte un minor. Argh! Dar atunci când mă strânge în braţele lui, asta mă face să mă simt în siguranţă, să simt ca şi cum aş aparţine cuiva. Termină, Christina! Eşti chiar toană rău de tot dacă începi să crezi, chiar şi pentru o secundă, că el ar ţine la tine, urlă în mintea mea o voce care e gata să mă şi ia la bătaie dacă trebuie. Termin de scris şi ultimele rânduri din registru, când aud uşa de la intrare cum se deschide, făcând clopoţelul de deasupra acestuia să sune, îndemându-mă şi pe mine, în acelaşi timp, să-mi ridic privirea, observând-o pe Emma în prag. Zâmbesc, acum că o privesc şi trebuie să recunosc că suntem şi mai unite decât am fost, deşi faptul că eu lucrez o cam sfâşie pe dinăuntru pentru că ajung târziu acasă, dar şi pentru faptul că eu încă refuz ajutorul ei, de a mă ajuta cu bani. De îndată ce mă observă, înaintează spre mine cu un zâmbet larg pe faţă, apoi inspiră adânc şi în cele din urmă spune:
