Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 16
Augustin Ozera
„Inimile suntem noi... nu nişte obiecte"
***
Îmi întorc capul spre stânga mea şi privesc spre frumoasa adormită, zâmbind. Încă suntem pe acoperişul casei lui John şi parcă nu aş mai pleca de aici, însă nu vreau să-i creez micuţei mele probleme din cauza mea. I-am făcut deja prea multe, iar acum mă comport ca un adolescent plin de hormoni şi îndrăgostit până peste cap. Drace! Nu că n-aş fi unul, bine, înafară de faptul că nu mai sunt demult un adolescent, ci un bărbat în toată firea. Nu ştiu cât e ceasul, căci telefonul îmi este în maşină, dar după soarele care tocmai răsare sigur e deja cinci sau şase dimineaţa.Mă ridic de jos cu grijă ca să nu o trezesc pe Christina, fiind în acelaşi timp şi atent pe unde calc, şi o iau pe braţe, ca mai pai să-mi trec câte un picior, pe rând, peste pervaz înapoi în dormitor. O aşez în aşternuturi şi-o privesc preţ de câteva minute.
E atât de frumoasă, murmur în sinea mea şi mă las în jos, cât să fiu la nivelul ei. Îi dau o şuviţă rebelă de pe faţă şi o privesc în continuare, la felul în care se întinde, de parcă ar fi o pisicuţă şi zâmbesc. Şi când mă gândesc că mai niciodată n-am privit o femeie aşa, sau măcar dormind, încep să mă întreb pe unde m-am rătăcit cu adevărat. Zâmbesc din nou.
― Mi-ai dat lumea peste cap într-un mod neaşteptat, rostesc în şoaptă, deşi ştiu că nu are cum să mă audă.
Îi sărut creştetul şi mă îndrept înapoi pe unde am intrat. Trec pervazul şi aterizez pe acoperiş, înaintez câţiva paşi spre dreapta şi cobor gărduleţul prins de peretele casei. Mai bine plec înainte ca John să mă fugărească cu vreo puşcă, pe care sigur o are ascunsă pe undeva prin casă.
Deblochez maşina şi mă fac comod în scaunul şoferului, oftând prelung, apoi mai arunc o ultimă privire spre geamul Christinei şi bag cheia în contact, o învârt, dând viaţă motorului. Demarez în tombră, chiar dacă s-ar putea să fii trezit mai jumătate de cartier – puţin îmi pasă de babele pe care moartea le caută în fiecare zi – şi mă îndrept spre casă. Gândul îmi zboară la momentul în care am găsit-o pe Christina la Dominic în apartament şi-am crezut că văd numai negru în faţa ochilor.
Pe lângă faptul că era cam lovită – nu am înţeles de ce – şi chiar dacă Dom e şeful meu, eram destul de pornit încât să-i muta faţa cu totul la spate, apoi să-l îngrop la doi metri sub pământ, trecându-mi prin cap că poate i-a făcut ceva. Fir-ar! Chiar o iubesc ca un dement şi n-aş putea să o împart cu absolut nimeni, deoarece ea e doar a mea.
E A MEA ŞI PUNCT! Ajung repede în faţa casei şi parchez. La naiba în ea treabă! Aş fi făcut crimă, nu altceva, dar aflând ultimele veşti de la Dom şi de fapt ce-a păţit Christina, m-am mai liniştit. Însă, chiar şi aşa am simţit că dacă nu fac pasul decisiv şi nu-i spun ceea ce simt pentru ea, riscam să o pierd de tot, mai ales că nici nu m-a iertat, dar şi din cauza respingerilor ei. Ies din maşină şi mă îndrept spre intrarea principală cu un milion de gânduri în cap. Arunc o privire spre ecranul telefonului şi observ că e deja opt dimineaţa. S-a dus naibii şi somnul meu, mai ales că la zece trebuie să fiu la sediu pentru a găsi o soluţie ca să rezolvăm tranzacţia aceea cu nemţii. Ne-au cam pus beţe în roate în ultima vreme, mai ales că ameninţările la adresa noastră, cum că dacă nu le trimitem marfa, deşi ei ne-au plătit deja, or să fie pline de durere, începând să rănească pe cei pe care-i iubim.
