„Tăcerea şi sufletul spun mult mai multe, decât câteva cuvinte rostite sau scrise. Dacă ştii să vezi dincolo de măştile şterse, vei cunoaşte omul aşa cum este."
Emma Ozera
***
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 30
Christina Evans
„Adevărul de dincolo de măşti"
***
Inspir adânc, în timp ce-mi masez puternic tâmplele şi-mi strâng ochii, simţind cum mă doare tot corpul, apoi îi deschid larg şi privesc în jur. Nu ştiu unde sunt, dar ştiu sigur cine m-a adus aici, Katherine şi un idiot, a cărei faţă nu i-am putut-o vedea. Nemernica aceea nu încetează să ne facă zile fripte, iar din cauza ei familia mea are numai de suferit, în special Augustin, care duce şi acum în spinare povara răzbunării sale, ţinând cont că tot el a încasat-o mai mult. Trag aer tare în piept şi reuşesc să mă ridic în capul oaselor, analizând şi mai bine încăperea în care sunt.
Pereţii sunt de un alb spre gri cu tencuiala cojită pe alocuri, un pat din care sigur va ieşi praful dacă îl bat cu mâna, câteva corpuri de mobilier peste care se vede că a trecut timpul, iar ferestrele sunt prevăzute cu gratii şi singura mea ieşire e uşa maronie din capătul camerei. Fir-ar! Încep şi mă buzunăresc în stânga şi în dreapta după orice şi-odată ce îmi găsesc telefonul, aproape că sar în sus de fericire, dar zâmbetul meu dispare brusc, de îndată ce constat că nu mai am decât vreo douăzeci la sută din baterie, iar semnalul e al naibii de prost.
― Oh, nu, nu, nu! spun cu groază şi-mi pun mâinile în cap, încercând să caut o soluţie să ies dracului din acest loc. Ce naiba mă fac? Drace! înjur pentru a nu ştiu câta oară şi mă îndrept spre fereastră.
Îmi bag telefonul înapoi în buzunar şi încep să trag de aceasta ca să o deschid, însă în zadar, zici că e lipită cu adeziv de nu se clinteşte din loc. Încerc la următoarea fereastră, mai ales că nu are toate gratiile, din câte observ şi încerc să o deschid, dar în zadar, nici aceasta nu s-a clintit nici măcar un milimetru. Zgomotul ce se aude în următoarele secunde, mă îndeamnă să mă ascund după uşa care acum se deschide şi fac în tocmai, inspirând puternic aerul în plămâni pentru a doua oară. În cameră intră o fetiţă îmbăcată într-o pereche de pantaloni jerpeliţi şi o bluză în acelaşi stadiu, cu părul prins aiurea, cu tenul palid şi poţi să zici că nu mai are mult până i se frâng toate oasele la felul în care păşeşte, privind când în stânga, când în dreapta şi pot să jur că nu are mai mult de opt, nouă ani.
Doamne, cine ar ţine în halul acesta un copil? mă întreb în sinea mea şi-mi simt ochii umezi şi inima plângând cu lacrimi de sânge, de îndată ce amintirile mă invadează treptat. Starea ei îmi aduce aminte de perioada în care am fost exact ca ea, un copil care se întreba constant ce a făcut de şi-a supărat părinţii? Oare mă iubesc sau sunt doar o povară pentru ei? De ce orice fac, sau orice spun nu e bine? Atâtea întrebări la care mulţi aleg să le lase fără un răspuns şi cad în agonia propriului abis, devenind astfel propriul lor confort şi ca să scape de toate astea ajung să se drogheze sau mai ştiu eu ce, crezând că doar aşa pot scăpa de durere şi chiar dacă sunt alţii care luptă pentru ei înşişi, acea durere va persista până în momentul în care vei spune: „te iert"!
