Gardiana-Volumul III:Renasterea haosului

Capitolul 14

Viata sau cosmar? Intrebarea asta apare constant in mintea noastra. Dar, nimeni nu stie de ce. Nimeni nu stie cine a spus pentru prima data aceasta intrebare, sau cand a spus-o. Dar, motivul ei este unul destul de bun. Uneori, nu-ti dai seama daca traiesti o viata, sau traiesti un cosmar.

Incetati. Incetati! M-am saturat de voi! Mereu sunteti in capul meu, si nu stiu de ce. Incetati!

Involuntar, apuc caietul de matematica, rupand o foaie la intamplare si, cu creionul, incep sa mazgalesc. Continui cu alta foaie, cu fiecare desen caietul de matematica devenind mai subtire.

Nu stiam ce sa fac. A fost un gest involuntar, dar, continui sa fac acest lucru. Mana mea ajunge pe birou, apucand caietul de latina si, la fel facand ca cel de mate, rupand foi si desenand fara sa dau importanta. La un moment dat, podeaua mea era plina de foi, incat, cu o rola de scoci, am inceput sa lipesc desenul pe pereti.

Daca m-ar vedea cineva in momentul asta, m-ar lega de un pat in salonul de psihiatrie a nu stiu ce spital infect. Noroc ca am incuiat usa inainte, astfel sa nu intre nimeni.

Ma opresc, uitandu-ma speriata la pereti. Erau toti plini de desene. Desene facute de mine. Desene cu tot felul de mazagalituri, nume, si pline de nebunie. Doar un nume imi atragea atentia.

Alden...

Iar atunci, totul a avut sens. Vocile acelea...sunt semizeii.

Printre care si Alden.

Oh, nu. Am o legatura cu semizeii! Mai mult ca sigur sunt haosul, si ma apropiu de viata de semizeu. Dar, e un lucru in neregula. Mama si tata pot fii considerati semizeii. Toti ceilalti semizeu au un parinte zeu, si celalalt muritor.

Atunci, eu ce mai sunt?

Deschid usa,  incuind-o inapoi si azvarland cheia in buzunarul de la spatele blugilor, ma indrept spre bucatarie, stomacul meu facand semne de protest fiindca nu e nimic in el.

E adevarat. In ultimul timp nu am mai mancat cine stie ce. Dar, acum chiar trebuia sa mananc.

~Pov.Max~

-Sunteti gata, ne intreaba Astra.

-Da, afirmam cu totii.

Inchid ochii, simtind cum parasesc locul, ajungand cu picioarele pe podea. Deschid ochii, ramanand socat.

-Ce naiba, intreb eu, rotindu-ma in jur.

-Ce sunt astea, intreaba Cara speriata, incercand sa-si inabuse plansul.

-Blake, uite, o aud pe Astra, aratand spre un desen.

-Alden, sopteste speriat Blake, punandu-si mana peste gura.

-Ce se intampla aici, intreaba Sara.

-Sunt numai nume de semizeii, spune Ethan.

-Dar, de unde ii stie Fallon, il auzim pe Stephan.

-Si, ce sunt cu toate mazgaliturile astea, intreaba Tay.

-Viziuni, o auzim pe Sage, eu ridicandu-mi spranceana in semn de intrebare.

-Cand am stat cu ambreii, atunci cand am vrut sa aflu mai multe despre mine, au inceput sa apara viziunile, cu trecutul meu, ne explica Astra.

-Dar, la Fallon e diferit, spun eu. E mai mult.

-De ce sa aiba un om viziuni, intreaba rautacios Sara. E doar un om. Vrea sa ne atraga atentia.

-Macar sa vorbim cu ea, spun eu.

Clipesc din ochii, observand ca suntem in sufragerie, auzind zgomote din bucatarie, semn ca Fallon inca e acolo.

Intram in bucatarie, vazand ca Fallon mananca o salata, cu cartofi prajiti si un piept de pui.

-Fallon, spun eu, atragandu-i atentia.

-Vroiam sa discutam ceva cu tine, spune Blake, asezandu-se pe scaunul din fata ei.

~Pov.Fallon~

-Ti-au intrat in camera...Au vazut desenele!

-Da, intreb eu nesigura.

-Fallon, in ultimul timp ai avut viziuni, ma intreaba mama.

Fuck! Chiar au vazut desenele!

-Nu. De ce sa am, ii intreb eu, facand pe nestiutoarea.

- Fallon, nu ne minti, ridica tata vocea. Ce sunt cu toate desenele alea?!

-Ati intrat la mine in camera, ii intreb indignata. Si, nu am niciun desen!

Ies din bucatarie, indreptandu-ma spre camera mea, cu ei in urma mea. Bagand mana in buzunar, scot cheia si descui usa, deschizand usa larg.

Mi-a iesit!

Fetele lor erau uimite, doar a mea era un furioasa.

Nu este niciun desen! Poate chiar am inceput sa-mi controlez puterile.

-Dar, cum, intreaba mama, uitandu-se la pereti.

-Intreb. Ce desene, imi indrept privirea spre ei.

-V-am zis eu ca e imposibil sa aiba un om viziuni, o aud pe Sara.

-Acum, afara, tip eu, impingandu-i din camera si incuind usa in urma lor.

Ma intorc, observand ca peretii mei sunt inapoi plini de desene.

-Bravo, haosule....

Nu. Nu. Nu!

-O sa ne vedem curand, haosule...

-Katana, esti aici, intreb eu.

-Sunteti imuna la puterile elementarilor, imi spune el. Nu va pot teleporta, nu pot sa va citeasca gandurile si nu pot trece prin tine. Desigur, nu mai poti comunica mintal cu ceilalti.

-O sa fie din ce in ce mai greu sa nu le arat tuturor ca sunt haosul, oftez eu.

-Vei reusi. O sa vezi, ma incurajeaza Katana. Ai grija cu luna plina!

-Luna plina, intreb eu, fiind confuza.

-Este legata de lumea semizeilor. Lumea semizeilor este legata de lumea asta prin luna plina. Daca nu o sa reusesti sa te controlezi, poti s-o iei razna. Furia si frica o sa te controleze.

-Super! Acum trebuie sa ma ascund sub pat de o afurisita de luna plina, oftez eu, trantindu-ma in pat.

-Trebuie sa faci sacrificii. Nu fii la fel ca primul ce a controlat haosul. Esti diferita. O simt. Toate cosmarurile o simt. Nu trebuie sa fii la fel. Fii diferita!

-De ce esti asa de bun cu mine, il intreb.

-Pentru ca am fost primul cosmar. Am vazut cum si-a folosit toata ura si furia ca sa ma controleze. Tu inca nu simti ura. Doar frica, si furie.

-Mi-e teama ca in curand o sa simt si ura, ii spun eu lui Katana.

-Noi suntem cu tine. Tu controlezi totul, imi spune.

-Katana, ce se intampla cu tine,  intreb, observandu-se vizibil ca nu arata prea bine, din puct de vedere sanatos.

-Trebuie sa provocam cosmaruri, dar ne trebuie de la cineva special, cineva puternic.

-Nu pot sa cred ca fac asta, dar, familia mea. Si prietenii mei. Sunt suficienti de puternici incat tu si celelalte cosmaruri veti fii mai bine ca oricand, ii spun, asezandu-ma pe pervazul de la geam.

Nu stim de ce ne punem intrebarea aceasta. Multa lume si-o pune. Deobicei, ne-o punem cand dam de greu, chiar daca nu trebuie sa ne panicam. Acele momente grele sunt doar niste hopuri. Niste hopuri care o sa le trecem. Dar, uneori, viata ta accepta cosmarurile.

-Viata, sau cosmar? Ce alegi, haosule?

NECORECTAT