Adolescența

5. Copac-urmă-fum

Și-a deschis buzele palide și uscate, crăpate de timp, lăsând la iveală fumul care parcă o înghițea. Avea în față șevaletul ei obișnuit, pe care obișnuia să își pună pensulele și culorile închise. Respira încet, iar dinăuntrul ei ieșeau note muzicale abătute, totuși dezvăluindu-i talentul de cântăreață.
Nu că ar fi contat că îl avea ; a abuzat de aproape toate talentele ei, și Ingrid fusese chiar un copil talentat. Dansul, arta manuală și chiar scrisul au părăsit-o într-un final nefericit.
Stătea ghemuită, și montase șevaletul în așa fel încât să stea la nivelul ei. Era într-un loc unde se puteau auzi păsările cântând, doar printr-o pocnire de degete, locul unde se auzeau șuvoaie de apă, unde iarba era mereu proaspătă, chiar dacă netăiată. Era într-o pădure ; una pe care nimeni nu o frecventa în zilele de joi, nici ea nu știa de ce. După o zi lungă de miercuri, în care toată lumea și-a înșirat grătarele, și a distrus pădurea, urma ziua de joi, în care totul devenea curat, datorită celor care lucrau în numele statului, mereu strângând murdăria altora.
Deși meseria lor era una inferioară aproape oricărei meserii, Ingrid îi respecta, cu toată inima ei. Și, chiar se simțea prost pentru țigările pe care le arunca în iarbă, doar că așa era ea, la fel ca toți oamenii aceia: știa să facă mizerie, al naibii de bine.
A lăsat pentru o vreme desenul, vreme în care s-a ținut de genunchi. Nu mai stătuse așa de o groază de timp, gândindu-se. Chiar îi făcea bine să mai reflecte puțin asupra vieții ei și să-și facă ordine în gânduri.
Asta, dacă avea unde să facă ordine. Deși viața ei părea a fi u dezastru, Ingrid respecta cu un orgoliu feminin bine punctat fiecare lucru pe care și-l propunea, chiar dacă nu era bună la a lua decizii și propuneri.
Auzind niște pași care zdrobesc o crenguță, Ingrid tresare. Ca de obicei, o melodie scurtă cântată de păsări se auzi. Umbra mare a pașilor venea dinspre copaci, cei din spatele ei. Când văzu cine era, se miră: David se uita plictisit la cer, până când și el o văzuse.
- Hei, spuse el, totuși abătut.
- Tu, zise Ingrid, oarecum devenind agitată.
Pentru un moment, a încercat să nu mai stea încordată. S-a oprit din orice lucru pe care îl făcea, chiar și respiratul, pentru câteva secunde.
David se așeză lângă ea, privind-o cum își ține ochii închiși, și admirându-i creația.
- Pictezi tare frumos...
- Merci, a zis Ingrid, încă cu ochii închiși.
- De ce fumezi?
- De ce nu fumezi tu?
- Pentru că mi se pare o porcărie să-mi distrug corpul, a spus el. Acum, tu de ce fumezi?
- Pentru că nu mi se pare o prostie să-mi distrug corpul.
- Nu cred că e asta, a spus David cu o sprânceană tentată să fie ridicată.
- Crezi ce vrei. Dar tu dacă ești trist ce faci? a spus Ingrid, deja iritată că acest tip se băga în viața ei.
- Păi... uhm... habar nu am, plâng.
- Ciudat să plângi. Asta faci?
- Da, sau îmi imaginez că eu nu trăiesc pe lumea asta, cum am văzut că o făceai tu adineauri, a zis David.
- Poate... sigur nu vrei să încerci? a zis Ingrid, încercând subtil să îl oblige.
- Nu, merci.
- Cum vrei.
A aruncat țigara pe care o avea în iarbă, apoi a mai aprins încă una și l-a privit pe David îndelung.
Nu și-au mai adresat cuvinte, nici măcar unul.