Adolescența

8. Putem avea încredere?

Pic pic pic. O piatră roșie îi cade între degetele subțiri, cu care numără minutele de la fapta sa. Îi e frică să privească bucățelele fine și puțin decolorate care se înșiră pe pachetul curat, și lucios, dar care spre norocul lui, nu are capacitatea de a reflecta ceva.
Dă cu pumnul în genunchiul ferit de lumina orbitoare, șoptind un mic strigăt de ajutor, simțind durerea, și întrebându-se dacă mai avea puțin și pășea pe treapta finală, ajungând la etajul nebunie. Chiar se întreba. Se întreba... de ce făcuse asta?
Arăta ca o dramă proastă de la televizor, ieșită din nimic. Dintr-un nimic, unul afurisit. Dă iar cu pumnul, de data aceasta, în parchetul cu miros de deodorant, fiindu-i frică de durere; preferând-o pe cea sufletească.
Iar simți diferența aceea dintre ei, ca cea din alb și negru. De fiecare dată o simțea, înjurând ca un prost.
Altădată, primul lui altădată... el se întâmpla acum. O mică parte de a lui îi revenise lui Ingrid, acum câteva minute, și parcă, el își primise partea înapoi, dar nu partea lui. Era una necunoscută, care presăra puțin alb în negrul din interioriul lui.
Dacă ai fi unit cele două culori înjumătățite, ai fi obținut o combinație strălucită, ca cea a Feng-shui-ului.
Aruncă pietricica dintre mâinile sale, venind spre geamul negricios, deoarece noaptea se lăsase de mult. Abia când oftează, își dă seama că pietricica era doar o rază ireală care aducea puțină lumină în camera lui, indiferent de faptul că nu îl înveselea.
Se aruncă în pat, încercând să adoarmă. Dar peste cinci minute, care fuseseră de fapt aproape cinci ore, afară începe să bată o lumină slabă, făcându-l să sară ca ars de pe bucata de bumbac, direct spre dulăpiorul din celălalt colț al camerei. Îi deschide repede ușa, evitând privirea cu oglinda lipită de lemn, frica izbindu-se din nou de el. Trăgându-și pantalonii, împinge neintenționat cu piciorul marginea ușii, astfel văzându-și reflexia. Prima oară nu realizează, dar apoi pantalonii îi cad la picioare, el privind nedumerit.
După două secunde realizează că își vede propriul corp într-o bucată de sticlă. Mormăind ceva dă cu piciorul la loc în dulap, acoperind olginda și izbind-o de ușă. Spre norocul lui, aceasta nu se sparge. Se îmbracă repede în hainele specifice lui, pe cap luându-și acum o căciulă; chiar dacă era într-adevăr frig afară să nu, el își pune un cap mai mic de pisicuță, din lână, peste urechi, și peste aproape un sfert din ce îi rămăsese din părul său aspru.
Fluieră o melodie scurtă în timp ce înfinge un metal de modă veche în broasca ușii. Iese afară, și își vede cum respirația i se răzspândește în aer, scoțând aburi.
Trebuia să meargă la cursul de pictură... își iubea talentul. A încercat să își dezvolte abilitățile pictând în fiecare zi de patru ani încoace, abia acum câteva săptămâni realizând că are nevoie de niște cursuri adevărate ca să își dezvolte gândurile, pictura... tot.
Era la jumătatea drumului, când îl cuprinsese o adrenalină. A început să alerge echilibrat și uniform, respirând cronometrat.
Ajunsese mult mai repede în încăperea unde părea că melodiile se repetau; o zărise pe Ingrid. Dintr-un reflex, și-a dat căciula jos. Apoi, și-a pus-o repede la loc.
Deși aceasta nu îi acceptase propunerea de a fi prieteni, David se apropie de ea și o salută.
- Hei... drăguță căciulă, a spus ea zâmbind. David a observat imediat, nu era un zâmbet prea sincer; o făcea mai mult să plângă pe Ingrid...
- Merci, ce ai? a spus el.
Ingrid s-a uitat în jur, și când a văzut că nimeni nu părea că e interesat de ea și David, și-a ridicat mâneca de la puloverul de un roșu închis. Aruncând priviri zburătoare cu ochii ei care se făceau micuți, simțea cum o dâră de apă i se scurge pe vârful obrazului. L-a lăsat pe David să privească doar câteva secunde, apoi și-a tras mâneca groasă la loc, gânditoare. El știa că era rău, era clar că era rău. Erau mai adânci și mai roșii.
- Pff, a oftat Ingrid, atrângându-i atenția.
- Nu e bine...
- Normal! s-a răstit Ingrid, totuși, discret.
- Nu aveam ce altceva să spun.
- Atunci mai bine tăceai, a zis ea indiferentă.
David i-a aruncat o privire stupefiată. Doamna aceea îmbrăcată prea ciudat i-a anunțat despre ce avea de gând să le povestească.
- Puteți să luați notițe sau nu, a spus ea.
În spatele clasei, o fată care chiar era talentată (căci toți erau), dar plictisită la culme de începuturile oricărui adult, a ridicat leneșă mâna:
- Și după cum știți, ase... ă, da? s-a întrerupt doamna, privind-o pe cea din spate.
- Puteți să treceți odată la ce vom face? Strict?! a întrebat ea. Profa i-a aruncat priviri mustrătoare, dar a trecut repede la subiect.
Pe la jumătate din timpul rămas, au început să picteze. Aveau ca temă artistică contrastul. Trebuiau să evidențieze unele lucruri față de altele, și deși doamna-cea-ciudată (după cum se gândeau unii de pe acolo) le-a dat exemple pe care ar fi putut să le folosească, fiecare s-a gândit la propria idee și a editat-o.
Să pictezi nu e ușor. Ai nevoie de răbdare în primul rând și apoi de... imaginație. Fiecare pictură este ca un roman întreg, și cum un pictor de obicei iubește creativitatea, iubește și cititul. Ingrid desenează deseori fantezii de ale ei cu un personaj dintr-o carte, sau chiar un potențial final pentru o nuvelă pe care o citește căreia nu îi știe încă sfârșitul, căci a ajuns doar la jumătatea îșiruirilor de numerele din josul sau susul paginilor.
Își umezea pensula cu capătul roșu într-un pahar personalizat de ea: era alb și de ceramică, dar e
fata își cumpărase carioci permanente și desenase pe el chestii ciudate, specifice ei.
Cu ochii și mâinile era concentrată asupra pânzei, dar o mică parte din ea, dintr-un simț încă nedescoperit de umanitate, îi monitoriza pașii profei-cea-ciudată, așteptându-i părerea asupra desenului făcut.
Într-un final, Ingrid i-a auzit tocurile scurte, înghețând puțin pe dinăuntru.
- Nu e bine.
Asta spui tuturor, cotoroanțo, se gândi adolescenta.
Profa râsese, doar cu sunetele unui oftat.
- Știu că nu îți convine, dar de asta sunt aici. Se numește strategia di un pittore*, draga mea.
Enervându-se la culme, Ingrid face ca un animal, și poate totuși unul mai liniștit, fiind atent, să nu fie auzit cumva, de cineva.
- Plătiți la in-tra-ré! spune profesoara, silabisind, și punând accentul greșit.
Ingrid simțise și ea adrenalina pe care o simțise și David înainte, fără să știe. Dar o încetinire bruscă, și o atingere pe umăr, ca o vază ce se sparge deasupra capului ei, care poate să se verse peste irisul micuț în momentul respectiv, dar căreia îi cad cioburile ca într-un cerc straniu, trecând la o distanță perfect neatinsă de Ingrid, se lovește de ea; da, exact așa a simțit acea mână.
- Putem avea încredere? a întrebat băiatul care o atinsese, băiatul acela, pe nume...
- David?
El clipise doar o singură dată. Ingrid nu îl recunoscuse din prima, dar când își dăduse seama cine era, regretase gândurile care i-au trecut prin cap. Chiar le regretase, deși erau adevărate; prea adevărate. David avea fesul cu urechiușele de pisicuță dat jos.
Arăta bine. Da, exact asta gândise. Părea că părul aspru și slinos al lui David era prea greu observabil, ceea ce îl făcea să arate bine, acoperindu-i nepăsarea față de cum arăta. Plus că tunsoarea lui ciudată care dădea impresia de o acțiune pe nepregătite în baie, cam cum era de fapt, doar că Ingrid nu știa că pentru ea se întâmplase totul, în fața oglinzii din camera lui, tunsoarea lui... îl prindea super bine.
- Cum cu schimbarea? a spus ea, brusc mergând. David își potrivi mersul cu al ei.
- Păi, m-am simțit singur, a spus el, sincer.
- Aha...
- Putem avea încredere? repetă el, pe un ton ușor implorător.
- Nu... știu.
- De ce nu ai nevoie de un amic?
- De ce ai nevoie de o a-mi-că?
- Oricine are nevoie de o persoană alături.
- Pentru asta sunt părinții, a zis Ingrid.
- Poate... dar cei de vârsta ta?
- Nu am nevoie de nimeni, oricum, a spus ea aprinzându-și repede o țigară. S-a strecurat cu o precizie uimitoare printr-un gang al unui bloc; David nereușind să o prindă din urmă.
Dar, niciodată nelăsându-se bătut, a strigat din urma ei:
- Să știi că degeaba te ascunzi după carapacea asta de fată rea!
Cum vorbele au ajuns la urechile ei, s-a oprit din alergat și a mers doar câțiva pași înainte, apoi întorcându-se. Vântul i-a bătut în păr, obligând-o să și-l dea după ureche ca să poată vedea, doar că era destul de târziu. David era cu spatele la ea, mergea spre stradă. Ar mai fi avut timp să se întoarcă după el, dar nu a făcut-o. Și-a stins țigara pe trotuar, și a continuat să meargă.
Lacrima pe care o ținuse în vârful obrazului parcă înviase. Apoi a urmat alta, și alta, și alta... până când mintea i-a început să danseze într-o băltoacă de lacrimi imaginare, pe melodia suspinelor ei...
David avusese dreptate, într-un anume fel, dar ea se încăpățânase. A rămas cu privirea sus, prefăcându-se că nu plângea, prefăcându-se că totul era bine, dar nimic nu era bine.