Adolescența

7. Nu

Era pe bancă, admirând cerul. Soarele plutea într-o băltoacă râncedă de sânge, ceea ce îl dezgusta. Singura parte pe care o iubea la apus, era faptul că păsările îi ofereau spectacole gratiute, până la lăsarea nopții. Fiecare avea o mișcare specifică a aripilor spălăcite, ele parcă fiind cele mai maestuoase dansatoare din lume. Una dintre dorințele lui ar fi fost să le vadă zborul la răsărit, căci el ura ideea de noapte.
Chiar părea atât de diferit de Ingrid, ea iubind noaptea. Ea iubind durerea. Ea iubind tristețea; singurătatea. Acum, ea obișnuia să hoinărască străzile apropiate acelui mic părculeț, așteptând ca luna să rasară, și să o cuprindă cu totul, în întuneric. Să îi iasă aburi pe gură, de la frig, și care să se vadă în evidența oglindirii unei luminii artificiale. Dar, azi era diferit. A ales să așteptea vremea ritualului ei dând din picioare în ritmuri ciudate pe aleea cu bănci din parc.
Iar îl întâlnise pe afurisitul de David, întrebându-se ce făcea el cu capul în sus. S-a așezat lângă băiat, observându-i indiferența cu care o primise.
- Bună, spuse David.
- Ce faci acolo?
- Privesc.
- Urăsc păsările. Îmi plac șobolanii, spuse Ingrid râzând.
- Dar te uiți la cer.
- Exact, a zis ea rânjind ca o ciudată. Semăna cu o persoană beată, sau nebună, doar că unele gânduri puteau câteodată să o facă să o ia razna. Nu ți se pare ciudat că ne întâlnim mereu, Dav?
- De ce îmi zici așa?
- Nu știu... a dat fata din umeri.
- Da.
- Ce?
- Mi se pare ciudat, a zis el mărindu-și ochii încă ațintiți asupra cerului. De data asta tu m-ai urmărit.
- Deci recunoști că m-ai urmărit, nu?
- O dată. În rest au fost coincidențe.
- Aha...
Au rămas un moment gânditori, cu privirile spre cer.
- Auzi, Ingrid? Tu ai prieteni?
- Habar nu am. Am avut o prietenă foarte bună, dar...
- Dar?
- M-a făcut să sufăr mult. Și încă o fac, în capul ei, răsunau gânduri neîncrezătoare: De ce îi spun eu păsăroiului ăsta ce am pățit? Oricum, ce-i pasă lui? E și el singur și vrea să facă comversație?
- Știu asta, a spus tipul oftând.
- Hm... dacă zici tu...
- Știi, Ingrid, dacă ai vreodată nevoie de ajutor, și-a luat ochii de la cer, privind-o fix, eu... eu sunt aici. Bine?
- Nu știu - Ce să zic, a făcut ea o pauză.
- Eu sunt mai mereu prin parcul ăsta, a spus David.
- Și?
- Nu ai nevoie de un... prieten bun? Cineva care să te ajute la nevoie?
- Știu să merg și singură la baie.
- Știi foarte bine la ce mă refer. De ce preferi să nu ai încredere în nimeni?
- Habar n-am. Mă mai gândesc, cred. Poate nu am nevoie de așa ceva...
Se ridică repede de pe bancă, făcându-i cu mâna. Grăbi pasul în drum spre stradă. Gândul că David umbla mereu prin parc, după cum spusese, îi dădea un sentiment de nesiguranță. Merse între gangurile de la un bloc, hotărând să stea acolo pentru o parte din noapte, gândind și atât. Poate dansând, poate șoptind versurile unei melodii, poate fumând o țigară, poate...
David plecase imediat și el de pe bancă. Când a ajuns acasă, și-a aruncat jacheta în mijlocul camerei, aruncându-se în patul nefăcut direct cu hainele de afară. Mulți tipi de vârsta lui făceau exact la fel. Și-a băgat mâinile sub ceafă, și, pornise pentru prima dată televizorul, doar pentru a se uita la un meci oarecare.
Dar nu se putea concentra. În primul rând: nu înțelegea meciurile, fotbalul. În al doilea rând, aproape că îl apuca plânsul de la o prostie. Da, era foarte sensibil, dar până acum avusese o limită. Se pare că Ingrid o depășise. Plângea doar pentru că nu și-a făcut un prieten, plângea încet pentru că nu Ingrid era cea care avea nevoie de un ajutor la nevoie, el era acela. Era exact ca un cerșetor dintr-un metrou cu păhărelul de plastic, care nu își primește banii pe motiv că... doar pentru că cică ar putea munci dar nu o face.
Se simțea foarte gol, și parcă dornic să facă ceva ce avea să îl schimbe total. Ceva ce avea să îl facă să se simtă prost, dar care să îi exteriozize suferința, care, deși părea, nu era chiar dintr-o idioțenie. Poate alții nu știau cum e să fii chiar singur, singur de tot, și să cerșești prietenie, fără succes, să nu o primești. Nu, chiar nu știau.
Un lucru îi trecuse prin cap. Dar nu, nu avea să recurgă la asta. Nu acum. Nu era ca Ingrid, nu-și dorea să fie ca fata aia. Găsea nebunie în ea, deși nebunia... o simpatiza; doar la ea.
Apucă un aparat de ras. Și l-a trecut prin părul roșcățel, cumva închis la culoare, altădată deschis... nici nu știa sigur ce culoare avea părul lui. Și-a trecut micul zgomot printre firele de păr, lăsând urme scurte de blăniță. Nu era chel, era ciudat... nici ciudat, diferit. Cuiva, i-ar fi dat senzația de modern.
Ura că făcuse asta. Nu îi plăcea. Nu îi plăcea deloc. Arăta acum ca orice adolescent; se comporta ca orice adolescent.
O mică parte din el se rupsese, atunci...
(dar îi revenise lui Ingrid)