Adolescența

9. Chiar dacă nu ne știm.

Și-a deschis ochii, la mijlocul melodiei.
Un amore eterno, un uccello blu!
Era partea ei preferată, când cei doi cântăreți purtau împreună notele pe buzele lor deschise...
Închise ochii la loc, savurând melodia ca pe o plăcintă cu cireșe; îi plăceau cireșele.
Oare cum ar fi fost dacă ar fi avut un iubit? - se întreba, de foarte multe ori. Poate nu avea nevoie de un prieten, cum ar fi fost David sau tipul care îi aducea țigări, care era un fraier, cu care să împărteșească chestii inutile și petreceri în pijamale; poate avea nevoie de un iubit.
O persoană care îi să spună în fiecare dimineață că e frumoasă, indiferent de cât de ciufulit i-ar fi părul. O persoană care să o mângâie pe spate, ca să poată să adoarmă într-o noapte prea lungă. Cineva care să o gâdile când e supărată, sau să bosumfle până când ea ar râde. Chiar să o sărute și să se joace cu degetele ei subțiri și lungi.
Asta fiind partea frumoasă și comună a tuturor cuplurilor; dar ea nu ar fi vrut să aibă parte numai de asta. Ar fi vrut un iubit trist, care să fie cumva... în acel fel trist, exact ca ea. Să își consoleze tristețea împreună, să stea pe afară sorbind dintr-o sticlă de bere împuțită de la colț, și să fumeze o țigară tare. Să se plimbe cu mâinile împreunate printre blocuri, noaptea. Să fie niște răutăcioși care să-i deranjeze pe cei din zonă râzând prea tare de la o doză de energizant. Niște aiuriți.
Dă draperiile negricioase la o parte, privind oamenii care se plimbă ca niște furnici pe străduța îngustă.
Își ia doar o brichetă de pe televizorul micuț, și calcă timid pe covor, plecând.
O salută pe doamna care vindea suveniruri alături și merse stângaci pe pietrele înfipte pe jos.

Chiar se întreba unde era acel David, care apărea mereu. Se gândi nervoasă la el și la ideea de a-l vedea din nou. În loc să savureze momentul de liniște, se gândea la momentul în care sigur îl va întâlni iar. Era ciudat. Încă se întreba de ce i-a arătat lui, de ce și-a expus starea de singurătate și durere în fața lui, tocmai a ciudatului care părea că o urmărește. Cât de nasol se simțise când a auzit acele cuvinte înțepătoare din partea lui, și apoi când l-a văzut plecând.
Oare e supărat? se întrebă ea. De ce mi-ar păsa oricum?!
Își dă ochii mici peste cap.
- Uu, bună, fată rea.
- Pff, tu. Exact ce spuneam! a zis Ingrid, "întâmpinându-l" pe David.
- Ce gândeai, reao?
- Nu-mi mai spune așa, a zis ea, scoțând automat pachetul de țigări din buzunar.
- Ce gândeai, nereao?
- Ce?! Nu se poate, pachetul ei de țigări era gol.
- Ce?
- Nu mai am, a replicat Ingrid urâcioasă.
- Mai bine, a spus David gânditor.
- Nu e bine deloc. Nu am bani, timp și chef să iau altul.
- Soarta.
- Te duci tu să îmi iei unul?
- Nu convingi pe nimeni cu mutra aia de cățel, care nu iese.
- M-ai făcut cumva cățea?!
- Am zis cățel. Fă diferența.
- Până acum nu erai așa rău, David.
- De ce îmi spui pe nume? Nu înseamnă nimic pentru tine. Tu nu ai sentimente, indiferent. Și, sunt așa pentru că nu merită să fiu milog. Nici nu știu de ce am venit aici.
- Nici eu nu știu... se mai gândi și la alte răspunsuri, cum ar fi fost faptul că ea chiar avea sentimente, doar că nu voia prea multă vorbă și a răspuns, ceva simplu.
- De ce am venit?
- Nu asta. E altceva.
- Ce? a spus el curios, încercând să mascheze asta.
- De ce mă expun în fața ta... nici eu nu însemn nimic pentru tine.
- Ba însemni, a spus David, un răspuns simplu... normal.
- Da? Ingrid părea mirată, și puteai vedea o speranță ciudată în ea.
- Da. Cu tine pot vorbi. Am fi prieteni buni. Deși ești cum ești, sunt sigur că poți fi de treabă... cu
prietenii. Sau amicii. Dar noi nu suntem nici amici.
- Zici că ești un copil de grădiniță. Doar ei întreabă chestii de genul "vrei să fim prieteni?", se strâmbă fata.
- Uite vezi.
- Ce?
- Nu ești de treabă acum, Ingrid.
- Scuze...
- Asta a fost o chestie de treabă, a spus David, râzând.
- Cred că am înțeles, a chicotit Ingrid la rândul ei.
- Bine.
David s-a uitat la ea cu subînțeles. Ingrid a întins prima mâna, ceea ce fusese ciudat.
- Prieteni? întreabă.
- Oau, a zis David.
- Uite asta nu a fost de treabă, a glumit Ingrid, râzând împreună cu băiatul.
- Prieteni! a zis David. Știi ce înseamnă asta?
- Ce?
- Mergem să ne plimbăm, ca la o ieșire între doi prieteni buni. Chiar dacă nu ne știm de o groooaaază de timp.
Ingrid doar a luat-o înainte, cu David pe urmele ei. Nu simțea vreo diferență, în afară de un mic zâmbet în colțul buzelor ei rozalii.
Era bine să aibă un prieten, credea. Credea că va deveni bine. Chiar dacă își dorea altceva, era bun ce
primise. Poate o ajuta să treacă peste unele lucruri... poate avea să râdă cu David peste ani și ani despre cum s-au întâlnit.
Poate, se gândi.

normal mă. puteam să fac capitolul mai lung, doaaar că... am zis că prefer să fie ca altele. cu o idee principală.
acum sunt pe telefon, nu știu dacă a ieșit lung sau nu, doar că faza e că puteam să bag două "întâmplări" principale într-un capitol, da' n-am vrut.
ne vedem peste... sâmbătă? :)) (emoticon omg)
scuze pentru nota mare, kbye.